Te-aduni în grota inimii ca boabele de struguri
Și-mi arde sufletul ca lemnele pe ruguri
Sunt neînțelesuri grave-n era ce desparte
Iubirea absolută, de emigrări pe Marte
Ne înșelăm când credem că-n desfrânări albastre
Se-ncuie odiseea eternității noastre
Curajul ne lipsește și pietre de granit
Nu vor să recunoască, da-n cel ce l-am iubit
Sunt lașități supreme, sunt inversări de roluri
Cocorii dezertează topindu-se în goluri
Numai privirea primă rămâne suspendată
Și-n loc de nemurire, apare o erată
Și te trezești uitat la margine de vis
De străzile umblate te-ascunzi ca un proscris
Te doare întâmplarea de-a fi pe veci rebel
Și mai ales durerea că ea a fost altfel
Decât oricare umbră călcată în copite
De turmele de reni prin ghețuri infinite
Și când pe țărmul nopții tăcerea a scrâșnit
Se stinge nemurirea înainte de sfârșit
3 octombrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu