N-am să te invit niciodată în inima mea
s-o vezi cum arată pe dinlăuntru
acolo cresc munți uriași
care nu mă lasă nici pe mine să intru
S-a întâmplat undeva, cândva
să se dezghețe peșterile imense
și-au ieșit dinozaurii îmbrățișați
ca trenurile sărutate de traverse
Și au început să mă consume, de foame
până n-a mai rămas niciun sentiment
umblau exploratorii bezmetici
și mă loveau schioarele violent
Alunecau în sus și în jos într-un du-te vino continuu
că nu mai știam unde sunt
și de ce inima mea
se izbește atât de tare de vânt
Se furișase cineva înăuntru
purta pantofi cu toc, de smarald,
și dintr-o dată, inexplicabil,
am început în golul din mine să ard
Am ars încontinuu, o mie de ani
până când iarna s-a strecurat pe sub ușă
am încercat să-mi adun inima
dar nu mai era decât un pumn de cenușă
De aceea n-am să te invit în inima mea
să vezi cum e înăuntru
acolo s-a încuiat cineva
și nu mă lasă nici pe mine să intru
16 octombrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu