S-atâtea viscole-ncuiate-n noi
erorile s-or șterge cu-n burete
batem în cuie umbra pe perete
fugim de fericire amândoi
La telefonul lunii nu mai e semnal
coboară pe o scară înserarea
s-a îngropat în trupul tău uitarea
și-a înfundat aorta un canal
pe care mai treceau din când în când
corăbii sfărâmate de furtuni
e stingerea la casa de nebuni
de unde-am evadat în gând
Nu-s gardieni de suflet să cuprindă
o aripă din trupul meu de var
mă poartă-n iris un surâs amar
iar șarpele-ndoielii-o să se-ntindă
dincolo de iluzia strivită
în glodul nopții-njunghiate-n piept
la marginile lumii înc-aștept
să mă transform în stalagmită
și să îmi bată cuiele în vânt
cu un ciocan de gânduri uriaș
pe străzile pierdute din oraș
pe unde oameni de zăpadă nu mai sunt
Și unde din eroare în eroare
a tot murit o pasăre în zbor
Dacă vreodată o să-mi fie dor
o să privesc apusul la-ntâmplare
31 octombrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu