Vorbesc de Colectiv de parcă le-ar păsa

Nu s-a schimbat nimic de-atunci,
Ați ars în flăcări răvășite de chitară,
În Rai probabil sunteți iarăși prunci,
Dar sărutarea morții tinere-i amară,

N-ați meritat acest martiriu fără crez,
Erați atât de tineri și de vii!
De aș putea din mine ca să emigrez
Și să dau viață iarăși la copii

Aș fi mai mult decât un zeu
Și-aș fi mai fericit în stinsa eră,
Dar nu îl pot înlocui pe Dumnezeu
Și reînvierea pare o himeră

Voi ce mai faceți? Cum mai e prin cer?
E mult mai bine-n lumea aceea?
Pe-aici prin flăcări ni se face ger
Și nu ne mai ajunge odiseea

Aceiași politruci nenorociți, 
Care corup și mint și fură tot,
Vor un popor ca-n ”Las Fierbinți”
Și noi tăcem și nu le-o dăm în bot.

Parcă a ars tot neamul românesc
De bunăvoie-n colective sumbre,
Eczemele pe trupul țării cresc
Nu mai există oameni, numai umbre

Suportă umilința ca pe-un drog
Și nu-și găsesc un țărm al demnității,
Cu sufletul târât de-un vis olog
Mă rog la porțile zidite-ale cetății

Să crească-n trupul oamenilor mici
O inimă pe care scrie Țară,
Să nu mai plece niciodată de aici
Frumoșii tineri  pe o stea polară.

Nici nu s-a stins în rana voastră fumul
Că au scos capul viermii strânși în măr,
Și-au arătat pe unde-ar trece drumul
Subțire ca un fir de păr, 

Pe unde trebuie să traversăm deșertul
Spre nicăieri, împinși de pofte crude,
Și pe deasupra dăm și șperțul
Acestor ambuscați cu chipuri hâde.

Au profitat din plin de tragedie
Aceleași scârboșenii transpirate,
Și-n viața noastră, prinsă în stihie,
Nu-i loc nici pentru lacrimi în erate

Dau interviuri fără să le pese,
Pe-aici e moartea în esența ei,
Comemorările-s atât de dese
Că personaje principale-s ei. 

Sunt la putere monștri nefirești,
Vorbesc de Colectiv de parcă le-ar păsa,
Dar au uitat că în spitale românești
Ferestrele-s oglinzi de cucuvea.

S-aceiași idioți corupți și fără crez
Ce existența ne-au băgat-o-n dric,
Din țara vrajbei noastre-aș vrea să emigrez,
Deși-ați murit, nu s-a schimbat nimic.

Ba, dimpotrivă, este  mai cumplit,
S-a răspândit ca lepra neomenia,
Și-n noaptea încastrată în granit
Pe-un rug imens se stinge România.

Nu-s pompieri dispuși la sacrificii
Nici doctori nu mai sunt, de răni aprinse,
E o Sodomă putredă de vicii
În care sentimentele sunt stinse.

Ar fi frumos ca astăzi să pot spune:
Să fiți cuminți, să fiți frumoși cumva,
Că tragedia a schimbat o lume,
Dar nu vă pot minți, nu e așa.

E aceeași viermuială generală,
Aceiași câini se-nfruptă din destine
Corupția-i suprema boală
Și nu-i nicio speranță să ne facem bine


28 octombrie 2016