Noi niciodată n-o să recunoaștem
că am zburat prin iubire invers,
de când din eroare ne naștem
ne încuiem în propriul univers.
Rămâne câte-o amintire amară,
umbră a umbrei pe cerul pustiu,
culorile curcubeului or să doară,
la mine în suflet se face târziu
că n-am înțeles ce se-ntâmplă,
când macii din sânge-nfloriseră iar,
te ghemuiseși în bătaia din tâmplă,
Dumnezeu te-adusese în dar.
Dar în loc de oglinzi fără spații,
se țes mori de vânt travestite,
plâng în retină neuitate vibrații
din visele noastre strivite.
Și n-a mai rămas nicio gară
în care un tren să oprească parșiv,
să-ntoarcă din drum acea vară
ucisă de-un gest primitiv.
Iar noi, trecători abuzați,
de relele lumii acestea,
vom fi pe pământ returnați,
să spunem la alții povestea
C-am zburat câteodată invers
să umplem cu noi imensul pustiu,
mai era doar un secol de mers:
ce păcat că mereu e târziu!
4 februarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu