Ne îngheață frigul fără de sfârșit

E frig în mine, frig fără sfârșit,
stau stalagmitele grămadă-n sânge.
Când mi-amintesc cât ne-am iubit
viscolul se oprește-n retină și plânge.

Tot trupul e-o tortură și în dezacord
cu timpul ce-a-ngropat în noi iubirea,
coboară stalactitele pe cord,
n-am să-nțeleg vreodată despărțirea.

Când după vieți pierdute-n avatar
se regăsesc perechi de îngeri triști,
iubirea risipită are gust amar,
când nu mai ești iubit nu mai exiști.

Îi cauți umbra în surâsul rupt
de o oglindă cu privirea rece,
cerul se-ntinde astăzi dedesupt
și-un tren peste iluzie îmi trece.

Și doare crunt și este gravă
această boală a timpului pierdut,
în mine însumi sunt acea epavă
pe care ai călătorit la început.

Calvarul dezertării n-o să se sfârșească,
o dată doar, definitiv iubim,
că nimeni n-are cum să retrăiască
ceea ce-n noi, fără motiv, jertfim.

Și-n fiecare clipă a vieții noastre
va plânge-n cerul gri visul zdrobit,
și printre păsări cu porniri sihastre
ne îngheață frigul fără de sfârșit...


7 februarie 2016