Atât de oarbă-i uneori privirea

Rămân de multe ori în gând restanțe
din timpul fericit ce-n ochi s-a strâns,
sentințele le dau doar marile instanțe,
când îngerii împrăștiați de gloanțe
pe umărul meu stâng au plâns.

Trec nori prin mintea noastră, fără rost,
în altă emisferă vrând să emigreze,
se-ntinde existența ca o zi de post
în care zace tragicul tău horst
în inimă fixat cu pioneze.

Nu-s semne clare că-n luciri de ger
va bate-un clopot cuiele în vânt,
toți îngerii au evadat din cer
și dintr-odată visul efemer
se-ncuie cu un lacăt sub pământ.

Ce spaime a îngropat în dor iubirea
de nu mai poate-n suflete pătrunde?
Atât de oarbă-i uneori privirea
că nu-și surprinde în flagrant uimirea
ce printre stalactite se ascunde!

Trăiește-ți visul, ca un eschimos,
pe o banchiză de tristeți surprins,
tot Polul Nord îți navighează-n os,
mai poți să regăsești timpul frumos,
de te-ai pierdut prin iarnă dinadins. 

Dar florile de gheață care-au plâns
în visul tău magia nesfârșită,
prin inimă, topindu-se, s-au scurs.
Și-atunci otrava iernii te-a pătruns
și te-ai ascuns într-un fiord, iubito...



11 februarie 2016