Magia a rămas o amintire

Ne-ar trebui tot universul pentr-o vreme,
Să-l sufocăm îmbrățișați,
Să regăsim și macii sfărâmați
Și să îmi spui:  ”Iubite, nu te teme!
Eu locuiesc în ochii tăi damnați.

Și mă hrănesc cu fluturi și cu alge,,
De câte ori mi-e dor de tine doare
Ești singurul atlant din mare,
În care gândul meu se sparge
Răpus de propria-i însingurare.”

Dar, totuși, e nevoie de lumină 
Să-mi privegheze nopțile de smoală.
Iubirea absolută e o boală
Ce curge prin hemoglobină
Pe-acel traseu c-o stație fatală.

Pe țărmul presărat cu oseminte
Un pescăruș se zbate-n lacrimi, ud,
Și-n toate viețile am să-l aud
Căci s-a-ncuiat printre cuvinte
Cu cheia demonului crud.

Și-n vântul serii nicio amăgire
Nu se întoarce prin haloul nins,
Tristețea ca un șarpe s-a întins,
Magia a rămas o amintire
Pe care-ai sugrumat-o dinadins.


19 februarie 2016