Mi-ai tăiat aripile și nu mai pot prin spaimă zbura

Ți-ai tăiat aripile să nu mai poată sufletul zbura
ca un vis magic prin tristețea mea.
Ți-ai încuiat privirile într-un colț sălbatic de mare
și nu mai știu cum să te caut prin uitare.

M-ai condamnat la călătorii fără răspuns,
mi-ai tăiat aripile și tot nu ți-a fost de ajuns.
Nu mai găsesc nicio oază-n imensul deșert
unde să-mbrățișez nisipul și-alungându-te să te iert.

Nici nu mai știu dacă iubirea supremă există,
în mine locuiește cu chirie o lună tristă.
Un cer mai gri ca viața-i dedesupt
și-n aortă tăceri de zăpadă s-au rupt.

Îmi strâng sentimentele călcate-n picioare
de tocurile tale înrobitoare.
M-aș întoarce câteodată în mirarea mea
dar mi-ai tăiat aripile și nu mai pot prin spaimă zbura.


7 februarie 2016