Nu mai bate niciun clopot, însă știm că e sfârșitul...

Nu mai bate niciun clopot, nu mai cântă nicio mierlă,
Niciun așternut de fluturi nu te mai așteaptă-n sânge,
Marea s-a ascuns în scoica părăsită de o perlă,
Iar în inima pustie nicio floare nu mai plânge.

Nu mai sunt nici teoreme, nici probleme fără sursă,
Niciun scenarist de geniu nu mai inventează măști,
Astăzi toată existența a căzut din nou la bursă,
Tristă-i chiar și melodia care-a evadat din căști.

E sfârșitul unei ere-n care-am fost sălbatici sfinți,
Singurii nebuni de veghe unui drum închis de nori,
N-are rost și-n altă lume la fel de frumos să minți,
C-or să-ți moară în privire toți cocorii visători.

Nu mai strigă nicio clipă, clipele ce vor veni,
Și-n oglinda spaimei mele ochii tăi nu vor striga,
E sfârșitul lumii noastre, sunt convins că asta știi,
Tu ai dat cu pietre-n chipul care te-a-nlunat cândva.

Nu mai bate niciun clopot, cerul a-nghețat de spaimă,
Nimeni nu înțelege sensul răului în gând ascuns,
Din povestea de iubire n-a rămas decât o taină,
Doar iluzii-împrăștiate și întrebări fără răspuns.

N-o să ne regrete câmpul, macii n-or să ne invoce
La procesu-n care moare de-așteptare asfințitul,
Dincolo de amăgire și de jocuri echivoce
Nu mai bate niciun clopot, însă știm că e sfârșitul...


21 februarie 2016