Să nu iubești o pasăre călătoare

Nu-ți deschide inima unei păsări călătoare.
În fiecare toamnă ai să suferi cumplit.
Privirea-i înduioșătoare
se va scurge ca un șarpe-n nisip.

Va lua și frunzele
ce pentru ea în tine-au înverzit,
îți vor crăpa de sete buzele
și din magie-ți dai delete.

Te vor încolăci iluziile,
aerul nu-ți va mai ajunge,
nesomnul, confuziile,
în pânze de păianjen te-or strânge.

Prin iarnă vei trece ca un tren
ce-și sparge-n suflet așteptarea,
te vei zdrobi-n copitele de ren,
dar n-o să se întoarcă primăvara.

Din când în când, din ghețuri clandestine,
te va lovi o sete absolută,
dar nu mai e nicio fântână-n tine
de când tot bei din inimă, cucută.

Ca un Socrate asumându-și vina
de-a nu înțelege regnul animal,
peste iluzii tragi cortina
și evadezi din timpul infernal.

Deși cobori pe scări de fum în ger
și viața netrăită crunt te doare,
privește partea ta de cer
unde s-au scurs acele călătoare

ce niciodată n-au să se întoarcă-
sunt învățate să se stingă-n zări.
În fiecare toamnă, parcă,
vor cer deasupra și, sub ele, mări...


2 februarie 2016