Și nu ne-om mai ciocni în cosmos, niciodată

În toate-a fost cum ai vrut tu să fie,
Eu am fost rege singur și pion,
Floarea de colț pe suflet încă-mi scrie
Povestea mea de înger fără om.

Și toate regulile fără-un sens precis,
Ce mi-au strivit de-atâtea ori pornirea,
Tot zborul prin albastru l-au ucis
Și-au îngropat, în nevăzut, iubirea.

Sunt stranii aventurile pe mare,
Când marea îmbrățișează un alt țărm.
Rămâne gustul nopților de sare
În care pescărușii nu mai dorm.

Răpuse de neprevăzute drame
Corăbiile au putrezit în sânge,
Și în fotografia minții, fără rame,
Nicio tăcere parcă nu mai plânge.

Iubirea-i uneori o făr*delege,
Când te închizi cu umbra în halou.
Ți-am fost odată numai ție rege
Și tu mi-ai fost, iubita mea, ecou.

Dar te-ai lovit de spaima umbrei reci,
Ca un ghețar de-o stâncă de bazalt,
N-ai spus nici la ce oră pleci
Și te-ai ascuns în timpul celălalt.

Adio, așadar! Din viața paralelă
Nu s-au întors vreodată fluturi vii.
Dacă te plouă, o să-ți fiu umbrelă,
Deși adresa n-ai să mi-o mai știi.

Respect și-această ultimă dorință
De-a nu mai fi cometă nedatată.
Eu sunt un zbor, tu numai o ființă,
Și nu ne-om mai ciocni în cosmos, niciodată...


13 februarie 2016