NIMENI N-ARE CUM SĂ SCAPE

Sunt la fel ca-ntotdeauna, o-ntâmplare de bazalt,
de mă cauți de nebună prin mileniul celălalt,
n-ai să mă găsești, străino, nu mai sunt decât un vis
care circulă, desigur, doar pe sensul interzis

Știu, au înflorit cireșii, sufletul a-nnebunit,
este semn că-n viața asta câteodată m-ai iubit;
ca un vânt de primăvară, ca o boare pe înălțimi,
dar n-a fost de-ajuns, iubito, ca să prindem rădăcini

Sufletul ți-am pus în palme, răstignit ca pe Iisus,
dar tu ai întors privirea cu mândrie spre apus,
liliacul a-nflorit și s-a-mprăștiat pe drum,
viața e înșelătorie iar iubirea ta e fum

Vechi castele de smarald se aprind de-atâta soare,
n-am știut că risipirea se ascunde sub zăvoare,
trecătoarele prin viață iau cu ele părți de inimi
și nu știu ce-o să se întâmple, suntem nefiresc de tineri

Nu știu unde-or să mă ducă șovăind picioarele,
plânge-n mine Marea Neagră răscolind izvoarele,
nimeni n-are cum să scape din această viață viu; 
poate numai tu, iubito, în poemele ce-ți scriu...

21 mai 1992/14 martie 2020