Parcă mă sfârșesc. Nu mă doare nimic
dar simt curgând prin mine orizontul
Ochi vor să se-nchidă, urechea nu mai vrea să audă,
picioarele nu mai primesc semnale,
timpul meu o face pe mortul
Întregul care sunt
vrea să doarmă fără să știe
ca un glonț înfipt într-un copac
dintr-o iarnă târzie
A intrat în el, printr-o fantă întunecoasă,
zeul sfârșitului
Nimic nu i se opune. Până și inima
bate-n aripile asfințitului
Doar sufletul meu,
neatinsul și nevăzutul,
mare cât cerul
și chiar mai mare,
se zbate-n curcubeu
El nu vrea să doarmă,
lovește-n inimă cu-nverșunare,
încearcă să pătrundă înăuntru
ca o piatră în mare...
5 februarie 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu