HAI, CALULE...

Un frizer ca să mă tund,
navetistul dintre inimi,
vreau s-ajung acum oriunde,
polul plus e frizeria
unde nu se tunde nimeni
și unde-aș vrea ca să mă tund

Ochii clipei desfrunziți
printre scoici rănite-n unde
se despică-ntr-adevăr
Polul meu se-ntrepătrunde
cu altarul vechi în care
ruginesc roșite cuie
Carul Mic pe Carul Mare 
îl despoaie;
lupii urlă, dealul suie, marea vuie...

Nu ne pasă. Hai căluțule-n zăvoaie!
Se împiedică albina: nemurindă, neovală,
într-un fir de iarbă crudă,
ca-ntr-o primă zi de școală

Plouă. Vai de mine ce mai plouă!
Vai de mine ce noroaie!
Doamne, ieși din nouri că mă udă!
Uscă-mi tu puțin amarul...
Doamne!... Doamne!...Nu m-aude
N-auzi, Doamne că mă îneacă valul?
Vai de mine! Cântă, ploaie! Cântă!
Tropăie prin suflet calul...

Noaptea trecută, pe o stradă pierdută,
într-un univers nedefinit,
cu siguranță între plus și minus infinit,
câinii sălbatici, scăpăți de ecarisaj,
mă tranșaseră-n gențile lor de voiaj.
Prin somnul slut v-am chemat tăcut:
Veniți prieteni, veniți!
Puneți palmele peste ochii răniți!
Ajutați-mă să urc dealul;
îmi tropăie în suflet calul!

Ce frumoasă ești, iluzia mea!
Mi se îneacă în lacrimi corabia!
Teaca mea și-a găsit sabia.
O, iluzia mea!
Jură-te de o mie de ori,
jură-te pe jurămintele mele,
jură-te pe pietre, pe stele, pe neliniști,
pe urmele cailor noștri din miriști
că-n rana înfloririi dintâi,
jură-te, iluzie, c-o să rămâi...

Singurătatea mă bântuie,
alintă-mă, roagă-mă, mă mântuie!
În vis înflorește mărgeanul...
iluzii pierdute închid bolovanul

M-apasă suferința,
parcă port cauzele nefericirii universale
Se sparge emisfera-n copacul acela 
apăsând splina
Ce-i cu atâți doctori bolnavi lângă mine?
Cum vine-n lumânare picurândă lumina,
cum moare fără să știe spitalul,
hai, calule! te iau în cârcă
până trecem maidanul...

16-18 noiembrie 1992
poezie înregistrată