Femeia

De când se naște este condamnată
să stea în trupul nezidit
cu zborul fluturilor laolaltă,
tot timpul vieții e predefinit 

E al iubitului frumos ca o părere,
e-al soțului preocupat,
ea n-are dreptul la tăcere
de când în suflet îngerii-au strigat

După o zi de muncă robotește
să aibă cei din jur tot ce-și doresc,
doar un surâs amurgului cerșește
femeia cu ADN dumnezeiesc

Ea n-are timp pentru concesii,
planeta s-ar opri din mersul ei,
oferă timpului impresii
și înflorește printre ghiocei

Pe ea o strigă muribunzii,
navigatorii rătăciți pe mări,
e certitudinea dintre confuzii,
întotdeauna prima-ntre chemări

Întotdeauna prima-ntre himere, 
e puntea-între absență și sublim,
și chiar de ne ucide în tăcere
cu ochii-n lacrimi încă o iubim...

7 martie 2020