Mă uit printr-o stea şi mă văd alergând
cerul mă înghite ca un lup flămând
străbat cu greu printre ulii războiului înverşunaţi
patrioţii la tăcere pe viaţă sunt condamnaţi
exilaţi printre oamenii de zăpadă
să-şi topească urmele la grămadă
să nu-şi mai amintească nimic din trecut
i-am privit cu tristeţe, iar ei au tăcut.
M-am aşezat gânditor pe un colţ de lună
ascultând apele cum prin codrii răsună
auzind cerbii orfani cum îşi cheamă stăpânii
mirând pietrele ce-şi visează străbunii.
Fiecare glonţ pornit din tranşeele lumii
m-a pătruns perforându-mi simetric plămânii.
Am tras aer în piept primenindu-mi privirea
a ţipat vulturul, a simţit desfrunzirea
cerul s-a clătinat, i-au căzut curcubeele-n mare
rănile prezentului se-ntind ca un semn de mirare
Mi-amintesc detaliile din ultima luptă
cine credea că voi învinge cu inima ruptă?
Armata mea de luptători părea retrogradă
le-am deschis ochii, au început să vadă
cum trag sentimentele după mine înainte
neamul românesc nu mai are ţinere de minte.
Nu vom avea statui, nici în pomelnic nu vom fi
nici nu ne trebuie asemenea jucării
zborul vulturului pe cerul cu lumină divină
le va rămâne înfipt adânc în retină.
Nu mai tac - tăcerea ucide rapid
priviţi-mă bine: eu nu sunt hibrid
prin mine curg izvoarele carpatine înapoi
şi zboară vulturii cu mesajele noi.
Prizonier, cerbul mi se zbate în trup
ar fugi înspre cerul flămând ca un lup
parcă îi e teamă de ultima cursă
mă uit prin Steaua Polară cu inima smulsă
văd patria cum se descompune brutal
şi-mi tropăie-n sânge o copită de cal.
28 iunie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu