Mi-e dor de România mea

Mi-e dor, da, mi-e dor. Mi-e dor aşa de cumplit

de ţara mea,un dor nepotolit

zvâcneşte în piept, vrea să se smulgă

de mine să fugă, cu mine să fugă

pe unde cu urşii şi cerbii am copilărit

pe unde privighetorile mi-au cântat

pe unde am iubit

de unde am plecat plin de ifose militar

acolo n-a călcat niciodată picior de barbar

talpa întristării n-a însemnat niciodată

chipul îngerului prizonier într-un trup de fată.

Mi-e dor, da, mi-e dor rău de tot

de România dinainte de potop

aş striga dorul meu, dar a devenit o ruşine

să-ţi recunoşti slăbiciunea de-a iubi pe altcineva

în afară de tine

Aproape e o crimă şi poţi fi condamnat

noile legi pedepsesc aspru acest păcat

a-ţi iubi patria a devenit o povară

o duce în cârcă câte-un haiduc c-o chitară

pândit de primejdii, alungat ca un paria

şi-ascunde în sine  istoria

izgonit din cetate de noii irozi

rătăceşte cărările vechilor voievozi.

Istoria clipei păgâne nu-i istoria ţării

Dunărea de milenii se scurge în inima mării

munţii misterioşi şi-au ascuns sentimentele în brazii înalţi

haiducii bătrâni veghează-n Munţii Carpaţi

cântă prin frunzele copacilor Sfintei Vineri

dezvelind coduri neştiute de luptătorii tineri

Mi-e dor de România mea,năprasnic mi-e dor 

şi-mi plânge în suflet îngerul tricolor

izgonit de orânduirea hidoasă

jur că-l voi desena pe cerul de-acasă