Hai să ne fim definitiv pământ

Dacă am fi singurii oameni de pe pământ, 
am avea curajul să plecăm pe mare?
să luminăm, candele-n vânt,
existența întâmplătoare?

Sau am fi pui de oameni fricoși
încuiați într-un petec de viață,
speriați de zei fioroși,
ascunși în valuri indecente de ceață?

Uneori, când timpul încremenește în ceas,
când clopotele plâng în mânăstiri,
înțelegem că din noi n-au rămas
decât mirajele supremelor iubiri

Doar atunci înflorim disperați
de rămâne și luna mirată,
agățată în brazii din munții Carpați,
de unde noi n-am plecat niciodată

Și ne întristăm, și ne iubim,
în așteptarea amânatei nunți,
și-n ochii cu disperare ne citim;
să nu fie târziu, să n-ajungem cărunți

acolo de unde-am plecat,
ca doi copii înveșmântați în toamnă,
să ne suim în trenu-accelerat,
să ne grăbim, că timpul trece, doamnă

Și-n orizontul gri, prin nopțile de sare,
să ne fim alinare, cuvânt,
hai să plecăm, iubita mea, pe mare,
hai să ne fim definitiv pământ...


9 septembrie 2018