Iubirea supremă din munții Carpați

Trec prin retină nostalgiile vechi
dintr-o toamnă dinadins friguroasă,
blestemul tăcerii a lovit în perechi
și-am murit fiecare acasă

Nu știam ce se-ntâmplă de doare
căderea abruptă din vis,
de ce sufletul ca o floare îmi moare
în golul din jur, în abis

N-am știut că și tu, dintre perne,
ca o lacrimă te scurgeai pe pereți,
promisiunea iubirii eterne
se-ngropase-n lunatice vieți

Și-apoi, ca-ntr-un film fără replici,
ne-am găsit rareori, speriați, 
n-ai putut de orgoliu să predici
iubirea supremă din munții Carpați

Noroc că pe lumea aceasta
cenușa neucisului leu,
sparge tăcerii, cu coama, fereastra,
sângerând ultimul curcubeu

ca să curgă iertarea divină
prin trupuri fragile de maci,
în noapte s-a aprins o lumină,
și-n înger din nou te prefaci

Și-o să am când corabia noastră
s-o izbi frenetic de stânci, 
o cădere nefiresc de albastră
în ochii tăi mari și adânci

M-or aduce pe țărm salvamarii
echipați în costume de îngeri,
și la târgul de cărți anticarii
ți-or da cartea mea și-o să sângeri

Și din colbul tristeții supreme,
ca o floare încuiată în ceas,
aștepți în povești să te cheme
cel ce-a plecat, cel ce-a rămas


7 septembrie 2018