Deja s-a-ntunecat pământul,
și dorul meu, mirată doamnă,
îl poartă către tine vântul
prin desfrunzirile de toamnă
Aceste frunze răzvrătite
ce cad dintre țesuturi vechi,
se-aprind cu bețe de chibrite
ce ard mocnit doar în perechi
La noapte va ploua pe casă
iar stropii fluturi vor zdrobi,
iar tu, cea mai iubită și frumoasă,
durerea lor nu ai s-o știi
Cu ochii țintă pe fereastră
voi recita din Esenin
poemul vechi din viața noastră
pe care de-un mileniu ți-l închin
Și poate s-o-ndura lumina
să crape-n două noaptea minții,
ca eu și tu, și noi, străina,
să ne-auzim, în gând, părinții
cum ne întreabă dacă-i bine
pe unde mergem întomnați,
că de la mine pân la tine
sunt numai îngeri condamnați
Dar noi nu mai avem cuvinte,
o lacrimă ne e răspunsul,
cad frunzele puhoi în minte
li se aude-n streșini plânsul
Și totuși, să ucidem clipa
căderilor din suflet, doamnă,
să înceteze și risipa
acestor întristări de toamnă
Și să plecăm cât încă mai e vreme
unul spre altul ca doi zei,
eu sunt cu tine, nu te teme,
de toamna prăbușită-n ochii mei...
5 septembrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu