Îmi tremură o lacrimă în pleoape
de câte ori de noi îmi amintesc,
melancolia știe să dezgroape
secunda cu fior dumnezeiesc
Colegi de bancă și colegi de școală,
ce bântuiam ca îngeri prin liceu,
vedeți că tinerețea e o boală,
purtată-n suflet de un curcubeu
ce se întinde între ploi bastarde,
din răsărit și până la apus,
timpul dintâi pân la final ne arde
și tot am mai avea ceva de spus
Voi, prieteni de liceu, întinși pe roată
de viața ce se scurge ca un glonț,
mai întorceți-vă în timp o dată,
iar voi, colege, fiți iar flori de colț!
Să aruncăm la coșul zilnic riduri,
să ne zâmbim nevinovați din poze,
să populăm din nou acele grinduri,
răpuși de nostalgie și psihoze
Să traversăm secunda ce ne ține
încătușați în marele amurg,
eram așa suavi și n-era bine
tot rătăcind pe străzile din burg
Și ne credeam, desigur, invincibili,
redefinind, prin aer, arabescuri,
ne recitam, nebuni și incredibili,
și locuiam la Domnul Eminescu
Eram romantici și eram dramatici
și piesa se juca în multe acte,
și deveneam instantaneu apatici
la orele științelor exacte
Noi n-am avut pe vremuri privilegii,
copii sărmani culeși de prin țărână,
dar n-am trecut de partea făr*delegii
și am aprins lumina împreună
Am fost cumva români din altă rasă,
de cât se poartă astăzi prin tranșee,
ne-a fost atât de drag la noi acasă,
înveșmântați în artă și-n idee
Și astăzi când ne bat în tâmple
ninsori de stele căzătoare,
ne strângem laolaltă să se-ntâmple
călătoria ultimă pe mare
Și poate pe o insulă de alge,
ascunsă special de Dumnezeu,
fereastra timpului de dor s-o sparge
și vom sări, de mână, în liceu...
25 septembrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu