De o mie de ani privesc prin fereastra spartă a inimii
sfârșitul lumii din mine,
țesuturile explodează unul după altul
Și totuși, dintre ruine,
mă ridic și merg mai departe,
n-a putut să mă prindă în ghearele ei
nicio moarte
Și cât de multe au fost, și cât de dese!
simt și acum sufletul cum prin iris îmi iese
din străfunduri de întuneric, din oase,
pe străzi pierdute-n minți periculoase
Mă uit prin retina timpului cum vine
sfârșitul lumii mele îngropată-n trotil,
întind în gol o mână de zăpadă
și-mi îngheață sufletul de copil...
17 septembrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu