Un zâmbet trist sângera în oglindă
răsturnând universul pervers,
m-agăț de scara de fum
într-un ultim demers
Răsuflarea mi-a devenit o ceață
ce coboară prin retină în jos,
dezertarea iubitei de rouă
se scurge ca un șarpe prin os
În cimitir plâng clopote absente,
delirul ultim e fundamental,
ne mărginim să acceptăm prilejul
de-a fi uitați în cel din urmă hal
Sfârșitul verii e atât de-aproape
că poți s-atingi cu degetele bruma,
bat viscole în inima pustie
și-un înger de zăpadă-mi șterge urma...
27 iulie 1991/30 ianuarie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu