NUMAI SOARE NU VOI MAI FI

Eu am să plec,
dar n-am să mor niciodată,
voi bântui ca un dor
dintr-o poveste ce se sfârșește
cu ”a fost odată ”...

Voi rămâne-n retina ochiului plângând,
în memoria Patriei,
în sufletul norilor,
dinlăuntrul pietrei curgând

Mă vor zdrobi copitele cailor sălbatici,
lupii mă vor sfâșia în colții lor,
vor curge bucăți din carnea mea
pe ruguri aprinse,
dar n-am să mor 

Chiar și cei fără memorie se vor întreba:
oare cine este?
parcă am văzut undeva această umbră,
parcă am auzit undeva acest ecou
ce se izbește ca o pasăre de ferestre

Voi zdrențui toate drumurile neumblate,
dar n-am să mor chiar dacă nimeni 
nu-mi va elibera
o nouă carte de identitate

Voi fi vântul împrăștiat
prin rănile dureroase,
voi fi viscolul izbindu-se-n munți,
voi fi izvorul sfâșiat 
de  stânci colțuroase
pe care plâng copiii desculți

Numai soare nu voi mai fi,
bântuind așa, ca un corb,
prin trupuri necunoscute
care, 
undeva, cândva,
s-au ascuns în hainele mele
de orb

3-4 ianuarie 2020