DRAGOSTEA ȘI REVOLUȚIA

ÎNTRE AMINTIRI

Scrie-mi numele pe o copertă de carte,
mângâie-l cu ochii închiși,
se-ntorc cocorii dinspre moarte,
corăbiile aduc la mal proscriși

Lasă cuvintele ascunse-n călimară,
desenează un curcubeu
cerul albastru să nu mai doară
deasupra sufletului meu

Fă câțiva pași desculță prin amurg,
cu ochii-nchiși, să nu mă vezi
cum dinspre mine înspre tine curg
purtat de suferințe și aezi

Sărută-mi numele pe-un colț de amintire
și poate drumul tău spre rai,
va trece prin secunda de iubire
în care-ai fost, dar nu ai vrut să stai..

1 octombrie 1990/21 ianuarie 2020



TĂCEREA CUVINTELOR

Mă lovesc de tăcerea ta și atunci
îți cuprind ochii
cu inima
Pleoapele coboară grele peste iubirea mea,
ca două petale,
ca două lacăte grele
Cuvintele își cuprind mâinile
într-un șuvoi rece și amețitor
ecouri se lovesc în inima mea
Visurile se năruie sub privirea ta,
sub cuvintele tale,
sub tăcerea ta
Și-atunci iubirea mea
e o frunză ce pică într-o fântână moartă
ca o amintire uitată

9 ianuarie 1989

IUBIRE ETERNĂ

În vis mă-ntâlnesc tot mereu
cu tine, speranță de ieri și demult,
pe frunze m-așez și stau să ascult
pădurea din sufletul meu

Mângâi copacii din curcubeu
cu-nscrisuri de inimi fierbinți,
și stau să ascult și știu că nu minți,
pădure cu suflet de zeu

Șoaptele tale sunt pânze
ce verzi îți umbresc veșnicia
și tu îmi ești totul, îmi ești bucuria,
pădure cu inima-n frunze

Și știu ale tale povești
ce-n foșnet de zâne le-aduni,
te caut, te chem, sunt nebun,
pădure, iubire îmi ești!

Pustie când mâine vei fi,
bătută de-al iernii cuvânt,
în tăcerea ce cade mormânt,
pădure, eu tot te-oi iubi...

12-13 ianuarie 1989

FRUNZE DE TOAMNĂ

Cad pașii noștri moi pe covorul de frunze
Ce toamna l-a întins sărbătorind iubirea,
Visăm că am murit în stările fecunde,
E prea devreme parcă să ningă desfrunzirea

M-aplec până în suflet și-ți fac mănunchi de toamnă,
Mănunchi strivit în sânge de palide culori,
Întinzi spre el privirea ce la desfrâu îndeamnă
Și-mi cresc sub piele frunze și în retină flori

Și suntem pe planetă nesăbuiți de tineri,
Ne ninge cu petale din marele abis,
Și te iubesc pe viață cum n-am iubit pe nimeni,
Nu mă trezi vreodată, iubita mea, din vis...


13 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020

FLOARE DE LUMINĂ

Din ce tărâm de visuri vii
făptură cu ochi negri de-abanos?
și ce flori albe te-au ivit
de chipul ți-e așa frumos?

În calea ta pălește totul,
ci vis ești tu, nu ești ființă,
ești stea din ceruri ce-a căzut,
ești stea cu chipul de zeiță

Și ce miresme te-au ivit
pe tine, floare de lumină?
în fața ta rămân uimit
și inima-mi ți se închină,

frumoasa mea cu pasul de regină!

Și străbătând această lume
privirea ta se va pleca,
asupra celui ce în tine
își vede visul, viața sa,

frumoasa mea, ca dragostea!

14 ianuarie 1989

ÎNDEMN

Lumina din zenit coboară:
sorbește-o până nu se face amară!

Păsările nevăzute cântă:
fii pasăre și cântă!

Ninge din călimară:
prefă-te-n fulg și zboară!

14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020

CÂNTECUL VÂNTULUI

Vântu-și cântă melodia
răsfoind prin părul tău
viața lui de tânăr mire
fără niciun Dumnezeu

Vântul cântă simfonia
ce o naște părul tău,
viața ta, frumoasă fată,
fără niciun Dumnezeu

Vântu-mi cântă bucuria
ce-a adus-o părul tău, 
lumea noastră de iubire
ce-am creat-o tu și eu...

14 ianuarie 1989

DISTANȚE

Distanțele sunt peste tot:
în mine, în tine, în stele
Te zbați între ele cumva,
se strâng, te amesteci cu ele

Distanțele creează goluri
în care se scufundă visul,
cocorii se ascund în stoluri
și plânge în tăcere paradisul

14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019


DOAR TĂCEREA

Rămâne doar tăcerea
cântată de-o-ncăpere,
ca un afiș funebru
de spaimă și durere

Rămâne doar tăcerea
uitată de cuvinte
ce mai vibrează-n aer
ca două aripi frânte

Rămâne doar tăcerea
pictată pe o pânză
ce poartă-n ea aroma
cântărilor din frunză

Rămâne doar tăcerea
ce vine după toate,
după iubiri și lacrimi,
după dureri și șoapte

16 ianuarie 1989

ULTIMUL DANS

Frunzele se topeau 
în beția de culori
ce le unduiau
spre inima pământului
Dansul lor s-a sfârșit
într-o îmbrățișare 
exilată 
pe aripile vântului

Și-ți cădeam ca un fulg
pe orbită
și-mi stăteai lângă suflet,
iubită...

17 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019

POVESTE DE DRAGOSTE VECHE

Când coborau în suflet zorile
o Cosânzeană și un Făt Frumos
se întreceau cu florile
în timpul niciodată dureros

Și cântul lor de dragoste
umbrit a fost de câte-un nor,
că zmeul cel răzbunător
a dus-o-n Țara Zmeilor

Dar Făt Frumos prinzând de veste
s-a dus de l-a învins pe zmeu
și, întorcându-se-n poveste,
a colorat un curcubeu

18 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020

ETERNELE IUBIRI

Cocor și floare, arbore și stea,
lumină și-ntuneric, dor și nea,
le cânt pe toate-n vers molatic,
eu sunt ca vântul singuratic
ce-și zice gândul ușuratic

La poarta lumii bat cu versul
că vreau să-i aflu taina, mersul
și-n stele mă oglindesc mereu
prin poarta sufletului meu
La ele să mă înalț aș vrea, 
să le întreb câte ceva
de-albastrul cer și taina sa

Tăcerile de trandafiri,
de îndrăgostiți ce n-au fost miri,
le cânt și le numesc în taină:
eternele iubiri

17-18 ianuarie 1989

TRISTĂ

Cântec pentru soare-răsare
ți-am murmurat la apusul iubirii,
la sfârșitul verii
când mor trandafirii
și când inimile bat
ca frunzele ce cad:
galben, trist, uscat
Dar în zadar,
tu nu l-ai ascultat...

24 ianuarie 1989

FLOAREA CE MOARE

În gânduri, în inimi, în flori,
în toamnă, în vară, în iarnă,
în nopți cu ninsori,
în cântec și-n nori
se naște iubirea, se naște speranța,
se nasc epopei, se naște romanța
Răsare un soare ce pumnalul de foc
și-l întinde în zare,
îl înfige în inimi
și-l trage la loc
lăsându-le arse
și goale și sterpe
și triste și-amare
ca floarea ce moare
pe țărmuri strivite de mare...

14 ianuarie 1989

CĂUTÂND LUMINĂ

Pe poteci de munte am tot rătăcit
căutând lumină, destrămând zăvoare,
șoaptele pădurii-n suflet le-am zidit
prima desfrunzire încă mă mai doare

Desculț prin izvoare, peticind un vis,
într-un colț de rai de nimeni știut,
căutam lumina într-un cerc închis
încă lăcrimează pasul de recrut

Încă rătăcesc pe cărări de vis
să găsesc lumina sângerând din soare,
am lăsat o floare pe un geam deschis,
poate s-o întoarce clipa trecătoare...

27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020

PEREGRIN

Dup-al vieții joc, dramă și-ironie,
m-ascund în poeme ca să uit de clipă,
încuiat cu-n lacăt de vara pustie
zbor pe cercuri false-n singura aripă

Tot umblând prin lume să-mi înșel destinul
pe-un traseu sinistru, fals și omenesc,
am văzut că-n demoni rege e veninul,
care veșnic este, chiar de spun: iubesc!

Vânând bucuria ce-o trăiește-un pom
când așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
peregrin ce cată adevăr în om,
am găsit cenușă ținând loc iubirii...

27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020

AȘTEPTARE

Ieri mi-ai spus că mă iubești,
azi te caut: unde ești
pasăre cu glas de flaut?
Dă-mi un semn, să te găsesc,
să te iau, să te iubesc
cât pe lume eu mai stau!
Vino iar, eu te aștept,
înc-o clipă și-înc-o clipă,
vino, alungă-mi așteptarea
c-o bătaie de aripă!

21 februarie 1989

UN TRANDAFIR ȘI-UN VIS

Ca trandafirii roșii,
scăldați în zori și-n rouă,
a fost iubirea noastră, 
plină ca luna nouă

Ca visurile rare
ce înfloresc în inimi,
a fost iubirea noastră
ce n-a știut-o nimeni

Un trandafir și-un vis
ce nu mor niciodată,
a fost iubirea noastră
prea repede uitată...

2 martie 1989

TRAGEȚI PLUGUL ADÂNC

Trageți plugul adânc
prin pământul străbun,
întoarceți-i  fața spre soare,
să-l cuprindă
într-o cerească îmbrățișare
Trageți-l mai adânc în pământ,
trageți-l până în inima lui,
să o sărute și
s-o despice-n două
pentru ca din ea
să crească pâine nouă

Trageți plugul adânc peste trupul meu tânăr,
trageți-l până în inima mea,
să o cuprindă și să o despice-n două,
până când vor zbura
fluturii de rouă

6 martie 1989

NOAPTEA MUNȚILOR

Luna-mi zâmbește din cer,
florile de colț au adormit în gând,
întreaga fire-i ascunsă-n mister,
e vară în suflet și-ți cânt

Pășește lin spre râu gingașa căprioară,
în dezertări nocturne cuminți visează îngeri,
o pasăre de noapte din liniște coboară,
chitara lăcrimează la primele înfrângeri

O salcie pletoasă se-apleacă spre izvor,
își udă buza arsă și redevine vers,
cărarea care duce de nicăieri spre dor
a coborât în sânge cu-ntregul univers..

7 martie 1989/8 ianuarie 2020

ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT

Între cer și pământ
sunt lacrimi și sunt bucurii,
între cer și pământ
sunt nopți întunecate 
și sunt zori de zi,
între cer și pământ
sunt stele luminoase 
și nori cenușii...

10 martie 1989

CAD FRUNZE ÎN SUFLET

Se-apleacă-ncet gutuii
de vârstă și iubire,
cresc nopțile cu nouri,
mor frunze în neștire

Se-apleacă-ncet și iarba,
a-ncărunțit devreme,
mor razele puține
iar sufletu-mi se teme

Un greier cântă-n sobă
de moarte sau iubire,
ascult cum pică frunza
și-aștept a ta venire

Da-n noaptea pustie
iubirea e scrum,
cad frunze din suflet
și-s singur pe drum

22 septembrie 1989

MIRESME

Miroși a mere roșii,
miroși a frunză coaptă,
a galbenă gutuie,
a ceață densă, moartă

Miroși a floare rară, 
miroși a frunză crudă,
a strugure albastru,
a ceață densă, nudă

Miroși chiar a tămâie,
miroși a ochi măiaștri,
a dragoste senină,
a dezertări din aștri 

Miroși a tei în floare, 
miroși a mâini iubite,
a taină neîntinată,
a lacrimi nesfințite

Miroși a cele sfinte, 
miroși a prune coapte,
a dragoste nebună,
a viață și a moarte...

22 septembrie 1989

LUMEA

Ca lumea suntem noi
un haos de dureri,
în lacrimi și nevoi,
în vise și-n plăceri

Ca lumea suntem azi
și s-ar putea și mâine,
dar s-ar putea să cazi
cerșind un colț de pâine

Un haos e în cer,
un haos e în juru-mi, 
și mi se face ger,
și-s osândit de-a pururi

21 septembrie 1989

ADAM ȘI EVA

Îți ascult cântecul
de sâmburi și carne,
și-ți mângâi sufletul
de floare ce doarme

Mă las ușor pe cot
precum făcură zeii,
te încălzesc cum pot,
cu flacăra ideii

Mă lași să te sărut,
păcat ești fără vină,
și mă cutremur mut,
tu îmi erai străină

Pe dinlăuntru ai
un sâmbure de cer,
m-or alunga din rai,
ne-or condamna la ger

Ne-or duce pe pământ
în ere ruginite,
ne-or răstigni în vânt,
blesteme infinite

Iar noi ne-om despărți
de raiul interzis,
aievea ne-om iubi
pe-un rug de flori aprins...

21 septembrie 1989

MERGÂND FĂRĂ ȚINTĂ

Mergând fără țintă
prin noaptea ploioasă,
se-ntunecă gândul
fugit de acasă

Se stinge speranța,
se-ntunecă luna,
e noapte în suflet
și plouă întruna

Mergând fără țintă
mi-e gândul la ea,
departe-i de mine
lumina din stea

Hai, vino odată!
pot sta și pe loc,
de-o viață aștept
un dram de noroc

17 octombrie 1989

DACĂ AI ȘTI, IUBITO...

Dacă ai ști, iubito, câtă tristețe e în mine
în seara asta mare cu candele-ferești,
dacă ai ști, iubito, cât mi-e dor de tine
și cât de mult aș vrea să mă iubești

Nu pot lăsa, iubito, cuvintele să tacă,
se zbat în suflet demoni și tristeți,
aș vrea să știi că inima se-mpacă
cu gândul că în vise tu încă mă aștepți

Dac-ai ști, iubito, ce grea e depărtarea
în seara asta mare cu candele-n ferești,
tăcerea mă cuprinde, mă zdrențuie uitarea,
te caut prin apusuri și nu știu unde ești

Iubito, un dezastru al înfloririi strigă
în clipele fugare din gândurile reci,
absența mă-nspăimântă, durerea mă intrigă, 
o, dac-ai ști, iubito, n-ai mai putea să pleci

17 octombrie 1989

OCTOMBRIE

Și s-au desprins de-acasă
e timp târziu de-acuma
cad frunzele în transă
și plouă afară-ntruna

17 octombrie 1989

CÂNTEC FĂRĂ LACRIMI

Și plouă trist în noaptea-mi solitară, 
sunt singurul soldat ucis de ploi,
și viața-i chin când soarta ți-e barbară
și drumu-i lung de ieri și pân la noi

Ai vrea să mori pe la un timp devreme
când luna încearcă să subjuge norii, 
și sufletu-ți pustiu de dor se teme
și-ai vrea să pleci spre stele cu cocorii

Cad frunze-n ochiul necuminte
și-acoperă culorile târzii,
ești negru tot, în cântec și-n veșminte,
nici cine ești aproape nu mai știi

Te-amesteci cu cenușa dimineții
și simți durerea ramurii în geam,
și peste tot se-ntinde pustietatea vieții,
aș vrea să plâng, iubito, dar lacrimi nu mai am

9 noiembrie 1989/10 ianuarie 2019

DACĂ AR EXISTA UNDEVA UN LOC

Dacă la capătul lumii
ar fi un loc
unde
să pot râde
să pot plânge
în același timp-
unde aerul nu mai este aer
unde durerea și bucuria
le simți ca pe niște binecuvântări
sau
ca pe niște lucruri
de care te poți debarasa ușor;
eu acolo m-aș duce
să-mi pot desface sufletul
de durere
dacă durerea poate fi desfăcută
și dacă
pomul nu mai poate fi pom
iar aerul nu mai poate fi aer

Dacă la capătul lumii
ar fi un asemenea loc
eu acolo m-aș duce
să-mi dezbrac viața
de amărăciune și durere,
dacă viața poate fi dezbrăcată-
și să-mi încarc inima
cu floarea neuitării și a nevisării
cu floarea neaducerii aminte
și să mă preschimb
în ceva greu de definit-
poate în pasăre
sau în strugure
sau în surâs;
o fantasmă uitând de sine
și de toate,
uitând că stelele sunt stele
că pomul este pom
durerea e durere
și omul este om

9 noiembrie 1989

CU LACRIMI GRELE-N OCHI
Bunicului, la marea trecere

Cu lacrimi grele-n ochi 
spre ceruri eu m-am dus
să văd und te-ai ascuns
să-ți zic și de deochi
să te opresc din drum
din drumul nesfârșit
și să ridic din scrum
făptura ce-am iubit

Cu lacrimi grele-n ochi
te caut neîncetat
ți-am zis și de deochi
dar noaptea te-a înnoptat

Tu nu vrei să cobori
sau nu te lasă zeii
prin iarbă și ninsori
te cheamă acasă mieii

Aș vrea să te întorci
când înflorește socul
pe drumul fără tine
pustiu e și norocul

26 noiembrie 1989


SĂRUTUL

Vor trece crini sălbatici prin privire,
s-or scutura retinele de ploi,
vom alerga-împreună spre iubire
ca două epistole scrise de strigoi

S-or scutura leandri și florile de nufăr
pe trupurile noastre croite de atlanți,
să locuiești în mine, altminteri o să sufăr
și-or să te prade-n versuri sicofanți

Să ne iubim continuu, până se schimbă ora,
să plouă, de se poate, cu lacrimi de altiști,
să ne iubim, pierduto, în ciuda tuturora,
ca două epistole citite de artiști

Să scriem odiseea plecărilor pe mare,
privindu-ne în ochi ca doi astronauți,
și dacă inocența din trupul meu dispare
îți las pe viață umbra, în taină s-o săruți...

26 noiembrie 1989 / 9 ianuarie 2020

TĂRÂMUL IUBIRII

Dă-mi mâna ta de ambră și arțar
ne-așteaptă o planetă croită din iubire,
vom bea în zori lumină și la apus nectar,
tu, cea dintâi mireasă sălbaticului mire

Trădări nevinovate, greșeli întâmplătoare,
la poartă sunt oprite de-un vameș clandestin,
noi, călători albaștri, înzăpeziți în soare,
ca lacrima de ceară doar aparent murim

Dar nu te teme, nu! sunt îngeri de mătase
ce ne prefac destinul în albe lumânări,
și visurile tale, ca tine de frumoase,
nu vor mai fi, iubito, doar simple amânări

Tu lasă-ți clipa ce te ține-n zeghe,
dă-mi mâna ta de ambră și arțar,
să-mi fii pe veci doar îngerul de veghe,
tu, cel dintâi și ultim avatar...

30 noiembrie 1989/10 ianuarie 2020 

DOR DE CASĂ

Cred c-a-nceput să ningă pe la noi
cu fulgi zglobii, pufoși și moi,
pe coșuri ies fluturi de fum,
copii cu sănii sunt pe drum

Se-aude bunul bucuros:
”A nins dumnezeiește de frumos!”
E ca un rai grădina noastră,
ne bate-o zână la fereastră

De sub troiene se ridică satul,
trec gospodari de-a lungul și de-a latul,
își fac cărări c-o inimă curată,
copiii duc oițele la apă

Se zbate soarele-n fereastră
și luminează casa noastră,
pe culme neaua strălucește
și ninge-n noi dumnezeiește

Se lasă înserarea mută,
tăcerea frigul îl ascultă,
adorm sub nea munții de piatră,
doar câinii se aud cum latră

O, Doamne, sunt așa departe,
un cer albastru ne desparte,
dar știu că-n ulița cerească
m-așteaptă casa părintească...

1 Decembrie 1989

RONDEL (Ne-om întâlni din nou, iubito...)

Ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți,
iubite drăgălașe și netoți,
și eu și tu prea-fericito!

Acolo nu-s nici chei nici porți,
așa să știi pe veci sortito!
ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți

Ne-om pune iarăși la taifas,
ca-ntr-o poveste de iubire,
ne-om înveli c-o amintire
și-n loc de-un ultim bun-rămas,
ne-om întâlni din nou, iubito...

1 Decembrie 1989/11 ianuarie 2020

TIMPUL ASCUNS

Sunt închis între spirit și zâmbet șăgalnic
mă întorc desculț din destinul năprasnic,
mă izbesc fără milă vânzătorii de timp
mai falși decât zeii cățărați pe Olimp

Din inimă vulturii-mi smulg vrerea
de-a fi și-a trăi pentru zborul înalt,
durerea de-a fi e amară ca fierea
câteodată sunt eu, altădată-s bazalt

Și-ncerc să-mi croiesc alt  portret
care curge ca o lacrimă-n soare,
depărtarea de suflet mă doare
sunt prea strâns în bizarul corset

al ființei croită din praful de stele
cine a venit până aici, a lăsat urmele mele.
Mă-ntorc desculț de unde-am venit
mai am atâtea clipe de cerșit...

13 decembrie 1989/11 ianuarie 2020

SCRISOAREA DE LA UN PRIETEN

Întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă,
scrisoarea de la prieten drag,
în ea e-o lume-ntreagă

Citești cu ochi înseninați
scrisoarea aceea-ntreagă,
întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă

Cu ochii minții-l vezi pe el,
reinventând cuvinte,
și-n vremea-n care îi zâmbești
ea curge înainte...

16 decembrie 1989




STARE DE SEARĂ

Odată cu înserarea 
mă invadează lacrimile
Nu știu de ce,
poate din cauza copacului 
fără frunze
ori a dorului
ce ascunde soarele 
în prăpăstii de vulturi
Poate pentru că 
sunt departe de casă
sau pentru că
mă răvășesc 
iubirile pierdute
Odată cu înserarea
inima intră în umbră
și bate a noapte.
Plânge...

5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020

TRISTEȚE

Trist sunt
și singur ca pământul
mi-e sufletul
Prin inimă
se zbate
vântul
Renunț la cuvinte
crescute precum
florile
pe morminte...

5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020

EU SUNT FĂCUT DIN ROUĂ ȘI RUGINĂ

Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din piatră rară și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și zbor peste prăpăstii, în zadar

Am ochi de iarbă, ochi de fiară,
care ucid când Patria o cere,
și cânt doar muzică amară
când mi se-ncalcă dreptul la tăcere

Eu ard ca focu-n ruguri ninse,
nu-i niciun viscol să mă poată stinge,
nu stau cu mâinile întinse,
și niciun demon nu mă poate-nvinge

Iubire sunt, iubire absolută,
n-am nicio șansă să pot fi comun,
voi bea paharul de cucută
întins lasciv de îngerul de fum

Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din chihlimbare și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și nici n-o recunosc măcar...

7 decembrie 1989/9 ianuarie 2020


PREA PLINUL DIN NOI S-A SFÂRȘIT

Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
bolnavă se stinge privirea,
doi fluturi ce cândva s-au iubit,
căutând disperați fericirea

Săpăm clar-obscurul din noi,
zvârlim cu noroi în iubire, 
ne strângem sinuciși amândoi,
râzând nebunește-n neștire

Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
nu există iubirea eternă,
doi fluturi ce cândva s-au iubit
se-așază pe steagul în bernă

Ne scriem scrisori de adio,
pe foi înghețate de ger,
refuzăm să ne spunem: revino!
nu-i nimeni în cer

Afară, înlăuntru, în gând de strigoi,
nu-i cânt, iar dragostea plânge,
ziua de ieri nu vine înapoi,
doar vântul se cerne prin sânge

Sihastră tristețea împrăștie fum
prin timpul ce curge invers,
regretul străbate un drum,
dar uită adresa spre care a mers

Ajungem cu toții la suflet uscați,
zadarnic ne-astupă veșminte,
degeaba mai ninge-n Carpați,
când cresc în aortă morminte

Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
vom plăti la preț mare dobânda
pentru tot ce-am avut și-am iubit,
când în sânge s-o sparge oglinda

15 decembrie 1989/9 ianuarie 2020

CLOPOTUL DE ARGINT
Bunicului meu

La poarta cimitirului te-au oprit
s-asculți încă o dată acel clopot
pe care l-ai iubit și te-a iubit
plâng brazii părăsiți în hohot

Te strigă crengile de fag,
te cântă cerul și te cheamă râul,
tot ce ți-a fost pe lume drag,
tot ce-a acoperit pustiul

Dar nu răspunzi și nu glumești
s-a-nchis până la urmă cartea,
rămâi cu mine în povești
tu, ce-ai sfidat o viață, moartea...

19 decembrie 1989/10 ianuarie 2020 
  
LA CUMPĂNA APELOR

Se cutremură pereții odăii
de-atâta înălțare și dor,
prin lume se-aud zurgălăii
cum pun peste suflet zăvor

În suflet îmi crește-un ghețar
nu pot să-l smulg c-o racletă,
în seara aceasta eu par
pe cerul absent o cometă

Se naște din noaptea cărbune
un zvon indecent și bizar,
sunt singurul glonț fără nume
cu irisul galben de atâta amar

Coboară luceferii-n goluri
cu trenă de îngeri decor,
și zboară spasmodice stoluri
purtând steagul meu tricolor

Se-apropie marea uitare
în care nu știi cine ești,
la streșini de ceruri se moare,
la cumpăna apei trăiești...

22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020




  


LUMI NEVĂZUTE

Nu am văzut niciodată albatroși
și mi-i închipui ca pe niște
porumbei albaștri
zburând deasupra mării
Nu am văzut niciodată luceferi triști
și mi-i închipui ca pe niște
cireși în floare
tremurând deasupra pământului
N-am auzit niciodată de flori
cu gustul cenușă
dar mi le închipui ca pe niște 
stele fără lumină
zăcând fără speranțe
în ceruri
Nu au existat niciodată oameni de iarbă
și mi-i închipui 
culori verzi
fără de bătrânețe și fără de moarte
căutând încontinuu
lumina

22 decembrie 1989

PĂMÂNTUL ȚĂRII

Noi suntem stăpânii infinitelor plaiuri
pământul acesta e suflet din noi,
al nostru e cerul cu multele raiuri,
a noastră e doina ce plânge-n zăvoi

Noi ne iubim pământul cum se iubește-o rugă,
cu sânge e-nsfințit de dacii milenari, 
suntem stăpâni nu suflete de slugă,
în vârful spadei noastre au sângerat barbari

În casa noastră dragă, de la Carei la mare,
deschisă este ușa, pe prieteni îi primim,
aici însă dușmanul nu are loc sub soare,
noi suntem dacii liberi, de trebuie, murim

ca să rămână țara copiilor de zestre,
să n-o mai împrumute străinii cu dobândă,
vom fi probabil mâine eroii din poveste,
purtați pe scutul iernii de-o tragică osândă

În cărțile deschise de neamul românesc
în care voievozii  țin arcul la vedere
ne-or bate în cuvinte cu mir dumnezeiesc
și pentru noi aceasta-i suprema mângâiere

Dar n-o să fim, desigur, nici singuri, nici uitați,
urmașii noștri-n cronici vor fi cu mult mai demni,
la cap în loc de cruce vor sta Munții Carpați,
din trupul nostru-or crește biserici vechi de lemn

Vom nemuri prin codri și prin poieni ascunse,
în firele de iarbă ce cresc din piepturi vii,
pe unde nesfârșirea ca un pumnal pătrunse,
ne vor cânta prohodul și imnuri ciocârlii

Pe drumul fără capăt pe care trecem sinceri,
ne vor striga în doliu o parte din părinți;
nu plângeți! ne-om întoarce în hainele de îngeri
și poate, câteodată, ne vom preface-n sfinți

Că n-am plecat devreme să supărăm pe nimeni,
străbatem noaptea lungă prin temnița uitării,
abia am înflorit, suntem așa de tineri,
că-ntinerim cu jertfa bătrânul trup al țării...



Noaptea de 21-22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020  

DIMINEȚI

Dimineți renasc în suflet umede de roua vieții,
Alungând cu-aripi de îngeri lumea palidă a tristeții.
Renasc din culori astrale florile zâmbind sub soare,
Universul e iubire, libertatea-i o-nchisoare

Ne simțim cu toții tineri, chiar bătrânii dinainte!
Ne-ndumnezeim, femeie, înălțați dintre cuvinte,
Naștem împreună-o lume de Iisuși și de Marii,
Dimineți renasc în suflet, suntem iarăși oameni vii...

29 decembrie 1989/9 ianuarie 2020

CELELALTE CUVINTE

În nepătruns nu poți nicicând pătrunde,
orice înțeles de neînțeles rămâne,
un gând fugar nu are odihnă,
cu pasul nemișcat n-ajungi niciunde

O sferă e întotdeauna închisă,
deschisul n-are porți căci e rotund,
stridența se zdrobește de cuvinte
lumină-n întuneric căutând...

29 decembrie 1989

LA MARGINEA IERNII

În sfârșit ajuns-am bine
la cuvintele în zale,
ce sfârșesc robite-n vânturi
prăbușindu-se pe cale

Mărginindu-se la versuri
poetul își uită harul,
frunze rătăcesc absente
pe întinderea ca varul

Trec cuvinte-n stoluri joase
peste cuget, peste timp,
în deschideri de silabe
subjugând un nou Olimp

Le vor pune-n rime rare,
tremurând, Icarii mici,
voi învinge-n zbor o clipă
de jos-sus n-ai cum să pici

Var și gheață împreună
grămădesc pereții lumii,
cu scenarii transcendente
te-asaltează toți nebunii

Suflet fără de veșminte
e văzduhul înstelat,
când rămâi fără cuvinte
scoate-ți iarna la mezat...

30 decembrie 1989

CÂNTEC DE OM SINGUR

Va ninge trist asasinând privirea
în iarna fără martori mincinoși,
pe unde umblă fericirea
din ochii cerbilor frumoși?

Picioarele de mine nu mai scapă,
înfrunt blestemul zodiei parșive,
aud în suflet demonul cum sapă,
tăcere împietrită, recidive

Voi fi o stalagmită imprudentă
la care stelele se vor holba
până va trece iarna recurentă,
topind singurătatea-n umbra mea...

6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020

COPIII MOR DE SĂRBĂTORI

În lumea asta de lupte absolute
găsim surghinuite culorile albastre,
ca să schimbăm politicile slute,
să-ntoarcem din exil magia vieții noastre

Un zbor de cucuvea zidită-n vreo tavernă,
ne strică fără știre basmul nostru,
ne sărutăm iubita cu inima în bernă
pornind la luptă dreaptă-mpotriva unui monstru

De sărbători copiii, la marile instanțe,
cer dreptul la revoltă, îl vor pe Moș Crăciun,
dar inocența lor au măturat-o gloanțe
și au plecat copiii spre un destin mai bun

Ninsorile de iarnă s-au îmbrăcat în negru,
ferestrele-s altare cu lumânări de pin,
va trece Moș Gerilă purtat de-n car funebru,
pământul țării-nghite coșciuge-n strai senin

A fost mușcată viața de mugurii în floare,
planeta-i prăbușită cu cerul în părinți,
o, cât de tare nedreptatea doare,
că au pierit copiii cu suflete de sfinți!

Salcâmi vor înflori peste morminte,
pe cer se va întoarce pierdutul curcubeu,
doar fluturii albaștri îi vor mai ține minte
pe îngerii iubiți de Dumnezeu...

6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020

CÂNTEC DE ZIUĂ ȘI NOAPTE

Răsuflând a nemurire
se cutremură pereții
peste frageda sulfină
trec în zbor șoptit sticleții

Cântecul de libelulă
e un freamăt de culoare
peste lumea prea senină
plânge o privighetoare

Stelele fără de glasuri
strălucesc în noaptea adâncă
învelind în raze dense
om și cântec, gând și stâncă

Ciripit de păsărele
se coboară din înalturi
de la păsări pân la stele
e un cerc cu patru laturi

Câteodată mă cufund
în visări cu Maica Sfântă
mă cuprinde atunci în palme
ascultând cum timpu-mi cântă

Sunt focar ce ard în mine
amintire cu glas verde
peste freamătul pădurii
cântecul ce nu se pierde

6 ianuarie 1990


NUNTA ÎN NEGRU

E-o jale infinită-n Galaxie
că au murit prea sfinții în sfânta zi de vineri,
n-au mai avut răgazul să vadă țara vie,
s-au cununat cu moartea, devreme și prea tineri

Mireasa cu surâsul întunecat, de gheață,
i-a luat la ea acasă, trecându-i peste prag,
mi i-a lipsit de mamă, de fratele cel drag,
mi i-a lipsit de cuget, de spirit și de viață

Peste pământul țării înveșmântat în sânge
s-a coborât un zeu cu sufletul stricat,
n-aude că-nserarea ca o copilă plânge,
el viața tuturora a scos-o la mezat

Și au pierit mirese cu zâmbetul în floare,
și au pierit și mirii de dor de infinit,
această nuntă-n negru atât de tare doare
că toți nuntașii fragezi la ziuă au pierit...

15 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020

TÂRZIU

La noi
iarna e în toi,
vântul fluieră prin odăi
Câinii urlă a pustiu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în grădini
fulgii roi,
gerul e viu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în cuptor
mere moi
Drumu-l mai știu
da-i târziu, prea târziu
să mai viu...

2 martie 1990

FAPT DIVERS

În noapte, târziu,
orașu-i pustiu
Afișele strigă drumețul grăbit
cu glas nerostit
La o intersecție apare un câine
cu botul lăsat după pâine
O babă c-o capră, ciudat la oraș,
într-o stare gravă,
își târâie pașii,
i-e fiul ocnaș, nefiresc relache
Își vinde căprița, 
atât mai are,
să cumpere țigări și pâine
pentru cel închis în cușcă, 
ca un câine,
până mâine
când va fi iubit de pușcă
Plânge băbuța, îl plânge pe fiu,
o noapte-l mai are
cu sufletul viu

Devreme, la oraș,
printre călătorii grăbiți,
o babă și-o capră
hoinăresc ciudat,
să cumpere țigări și pâine
poate un înger
se va-ntoarce până mâine

2 martie 1990

ROMANȚĂ HILARĂ

Într-o toamnă mucedă,
pe o stradă râncedă,
în amurgul desfrunzit,
el și ea s-au întâlnit

Spun cuvinte palide
despre flori și dragoste,
latră plictisit un câine
anunțând ziua de mâine

Își strâng norii mâinile
căutându-și sevele,
macină secunda fum,
moartea-i focul, viața-i scrum

10 martie 1990

POVESTEA CELUI PLECAT LA OASTE

Florilor de măr, zambile,
ascultați povestea mea,
mai am doar cinci luni de zile
și acasă voi pleca

Îmi va zâmbi din prag bătrâna
frunzele când vor cădea,
peste codri cântă luna,
luminându-mi inima

Din tablouri prăfuite
s-o întoarce dragostea,
și-n privirile iubite 
îmi voi găsi liniștea

18 martie 1990





URMELE POETULUI

Urmele poetului nu se cunosc
se-amestecă fără rost
Glasu-i se stinge, rană pe țărm,
cu pescărușii adorm

Sentimentele vibrează-n aval,
privesc noaptea tristă din stal,
plâng mugurii de doruri plesnind
prin retină o mână-mi întind

Peste tot, umbra lui, 
pe lună, pe țărm,
în străfundul pământului

Și,  niciodată văzut,
cu mâinile-aripi, de lut,
mă cufund în nesomn
ca un pom strâns de gât
și adorm...

1 aprilie 1990 

VIS LILIACHIU

Liliecii au visuri strâmte,
înfloriți îi rup copiii
ce își caută norocul
Într-o glastră străvezie
îi așază vreo iubită
mângâind cu mâna aprinsă
o petală cu cinci riduri
șoptind pentru întreaga lume:
Doamne, adu-mi-l în gânduri!

S-or păli după trei zile,
îi privesc: natură moartă!
ăsta mi-o fi fost norocul?
cine să ne mai despartă!

Clar nu-mi este astăzi somnul,
capul vâjâie-n derivă,
nu adorm, visez ferigă, 
liliacul dat de Domnul...

10 aprilie 1990

MOMENT BACOVIAN

Plouă trist de zile-n șir
ca un foc ucis de vreascuri,
plouă trist-ce delir!
și adorm căzând pe teascuri

Mohorât se varsă stropii
pe asfaltul mizerabil,
tremură natura moartă, 
teii argintii și plopii
și bolnava păpădie, 
plouă trist, irespirabil

Plouă în continuare, 
ca-ntr-un film lacrimogen,
plouă trist cu disperare,
fără timp și fără gen

Plouă des, mă doare trupul
și-alte părți din emisfere,
se înmoaie întreg pământul
aiurez printre himere

Cred c-a ruginit sulfina
de atâta umezeală, 
s-a îmbolnăvit lumina
plânge cântăreața cheală

Îmi rescriu biografia,
ceasul nu mai bate ora,
aiurez, mi-e somn de moarte,
eu sunt umbra tuturora

Plouă trist de zile-n șir
peste ce-a rămas din mine,
plouă trist, ce delir!
plouă numai dinspre tine...

11 aprilie 1990/12 ianuarie 2020

PORTRET

Nu are în păr vreo floare,
nici în suflet violete,
are gândul pe răzoare,
gând fugar la multe fete

Cântul n-are vreo culoare
din iubirile concrete,
rup un măr ce-n mână-mi moare
și-am să mor bolnav de sete

Ochii-i are azurii,
mâinile de doruri ninse,
șoaptele sunt îngeri vii,
sentimentele aprinse

Ceasurile sunt târzii,
clipele întârziate,
mă întreabă: când mai vii
cu secundele-nșirate...

11 aprilie 1990

IUBIREA ROATĂ

A venit într-un târziu
pe o aripă de vânt,
o culoare de nor viu
ca o umbră de pământ
răsfirată peste gând
de o mână-nmiresmată,
frumusețea ta uitată
de pudoare, într-un veșmânt

Inima-mi de ciocolată
a zâmbit de sub mormânt
și, făcând privirea roată
ca o pasăre uitată
neuitată de cuvânt,
ți-a supt sufletul de fată

Diminețile de rouă,
căutând muguri subțiri,
au lăsat în urmă miri,
mângâind cu-ntâia-vară
pietrele de sub arghiri,
și-a rămas în freamăt trupul
mirosind a trandafiri...

13 aprilie 1990

CANICULĂ

E atâta toropeală pretutindeni
s-a sufocat și soarele-n zenit,
din mine curg precum un șarpe
de colțul Patrie zdrobit

Și s-a topit și ultimul macaz,
fug disperate umbrele pe rug,
aprindeți lămpile cu gaz
din mine însumi vreau să fug

E praf peste voință lat de-o palmă,
nu se mai mișcă niciun fir de păr,
mai este cale lungă pân la toamnă
și n-avem nicio șansă, într-adevăr

Nu pot să fac nimic sub soare, 
sunt doar ecoul gândului topit,
pe unde ești, iubirea mea cea mare,
cum de-ai uitat cât ne-am iubit?

Îmi cresc în sânge străzile pustii,
cu semne giratorii imprudente,
păcat că nu mai suntem oameni vii
și ne topim sub lașități latente...

30 iunie 1990/12 ianuarie 2020

DE VEI VENI

De vei veni, nu vei pleca
cum s-a-ntâmplat de-atâtea ori,
încă mă doare, draga mea,
când din retină te cobori

De vei veni, cu flori te-aștept,
cu flori de nufăr și zorele,
și-ți dau chiar inima din piept
și necuprinsul vieții mele

Ninsorile ți le voi da
să-ți fie fluturii din lesă,
încă mă doare, draga mea, 
că ai plecat fără adresă

De vei veni, nu te mai las
să pleci pe drumuri infinite,
și-n loc de-un tragic bun-rămas,
vreau să te-aud: rămân, iubite!

30 iunie 1990/12 ianuarie 2020 

PE O COALĂ ALBĂ

Pe o coală albă dintr-un vechi oraș
ți-am zărit, iubito, chipul drăgălaș
Aveai bucle blonde, părul ondulat,
și un sân albastru, altul aromat

Era dimineață, înfloreau castanii,
mi-ai răspuns isteață că nu-ți cunoști anii
Ne plimbam pe dealuri căutând trifoi,
se lovea de stele foșnetul din noi

Zbura o albină sau o zână bună, 
flori de tei răzlețe coborau din lună,
aveai buze roșii, ochii trandafiri
și în mâna stângă floarea de te miri

Pe o coală albă dintr-un veșnic joc
mi-am lăsat ființa fremătând noroc,
mă plimbam cu tine către dimineți,
ce păcat, iubito, c-ai vrut să mă cerți!

5 iulie 1990

PLECAREA DIN TIMP

Prin noapte vin demoni arzând
din mine cu nori să se-adape,
vin cu un tren deraind
la margini răzlețe de pleoape

Se scutură fruntea sortită
să plângă străpunsă de dor,
și briza, de noapte strivită,
se-ncuie în primul vapor

Miros dezarmant privirile arse,
tăiate cu-n șiș de argint,
cu fața spre moarte întoarse
se tem că toți îngerii mint...

E zloată cumplită afară, 
prăpăd e-napoi și-nainte,
plecarea din timp o să doară
pe-o stradă pierdută în minte

5 iulie 1990/12 ianuarie 2020

MOARTEA CEA DE FIECARE ZI

Astăzi a mai murit un om,
în fiecare zi se moare,
plânge în sine un atom
printre reacții trecătoare

Când pleacă-n goluri o ființă,
ce-a traversat secunda ca un rob,
ne-întoarcem fața spre credință
iertarea-i cel mai la-ndemână drog

Ne-om aminti că suntem trecători,
pe lume călători fără adresă,
din viața noastră dezertori
purtați de îngeri triști în lesă...

6 iulie 1990/12 ianuarie 2020

CÂT DE SIMPLĂ-I MOARTEA

M-ai iubit, moarte, m-ai iubit mult
și m-ai sărutat prea curând
Lacrimi fără spații, câinii fără lanțuri,
picioarele goale se topesc prin șanțuri

Focuri ard oriunde, și în piept și-n tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă!
nu-i lumină-n iazuri, peștii nu au apă,
ce dezastru este, groapa cine-mi sapă?

Se strivesc tramvaie, capăt e de lume,
cai aleargă tineri moartea s-o sugrume,
zboară liliecii în culori sinistre,
stelele-s în lacrimi, visurile-s triste

Focuri pretutindeni, lacrimi de granit
pentru toți aceia care m-au iubit,
nu mai văd nimicuri, am un gol în tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă...

11 iulie 1990

FINAL

Pe fereastră un cuvânt,
ultimul mesaj tomnatic,
glas hilar de dor răsfrânt,
peste cer privesc apatic

N-are rost să-mi fac iluzii,
toamna a venit curând,
n-am să fac de dor transfuzii,
dorurile nu se vând

Peste brazi culori de toamnă,
dintre nori se-aud cocori,
nu-ți mai știu privirea, doamnă,
ți-am uitat surâsu-n zori

Nu doresc să-ți aflu drumul,
n-are rost sau nu am timp,
pe fereastră numai fumul
mai adie spre Olimp

Nu sunt triști salcâmii noștri,
cred și ei c-așa-i mai bine,
plouă, ni se scurge viața
în acorduri esenine...

11 iulie 1990  

ECOU ȘI UMBRĂ

S-aprindem lumina
ieșirilor din mare,
nu-mi mai ești străina,
ești raza de soare

Din nou începuturi 
și zâmbete calde,
se-aprind stinse ruguri
și sufletu-mi arde


Se spune că este
iubirea cea mare,
întâia poveste
ce-n suflet apare


Trăim doar din visuri
croite din stele,
din rare înscrisuri
pe urmele mele

Sunt noaptea cu lună
ce-n inimă-ți cântă, 
ești ziua cea bună
din inima-mi frântă

Sedusă de dorul
încuiat într-o harfă,
pe frunte-mi ești norul,
purtând o eșarfă

Ești floare și zâmbet,
lumină și cer,
ești vers și ești cântec,
supremul mister

Mi-s ochii petale
de albe zorele
când mâinile tale
sunt mâinile mele

Sunt omul de rouă
desculț și orfan,
o parte din două
dintr-un vis diafan

Deschid trandafirii
cu cheia de aur,
ești chipul iubirii,
sunt meșterul faur

În patima noastră
ne întoarcem din nou,
tu, floarea albastră,
eu, umbra-ecou...

23 august 1990/18 ianuarie 2020

FATA DIN TRENUL DE NOAPTE

În trenul fără lacăt zac călători grăbiți,
înfășurați în pături de viață transparentă,
și nu se vede gara în care prigoniți
pe toți ne-așteaptă-o moarte aparentă

În colțul meu de suflet, ostracizat în sânge,
stau ghemuit pe frunze ca un cocor stingher,
și vârsta inocenței se-aude cum mă plânge,
făptura blestemată se ascunde-ntr-un ungher

O fată ce zâmbește tăcerilor din gări
la mine în retină să dezerteze-ar vrea,
pe buzele de rouă se pârguiesc chemări,
o, ochii ei sunt o pedeapsă grea!

Și-mi trec abil prin pleoape amintiri,
și-i simt chemarea cum se strecoară-n mine,
pe unde-s oare primele iubiri?
o, trenu-acela s-a topit pe șine...

23 august 1990/18 ianuarie 2020  

BALADA CĂLĂTORULUI

Să iau tramvaiul sau metroul
sau poate zilele să-mi iau,
mai bine-mi iau din colț cavoul
pomană nouă unui mort să-l dau

Mă urc și sunt atent la ușa ce se-nchide
să nu strivească îngerul din noi,
ființa în dezastre se divide
și nu se mai întoarce înapoi

Cobor la prima acalmie
și vreau să schimb mijlocul de transport,
o blondă mă privește din fotografie,
e-ntreținută, a făcut și sport

Mai am de stat prin gară o oră-două,
îmi cumpăr un ziar Zig-Zag,
mai iau un Pepsi la un preț cât nouă
și-un loz în plic, e timpul când se trag

E-aglomerație în trenu-n care 
ne duce prin poveste spre altar,
o fată recitește o scrisoare
și de bilet mă-ntreabă un acar

Nu am bilet da-i dau fotografia
ce plânge-nghesuită-n suflet,
e mulțumită fata cu filantropia
neantul încropește-un cântec

Și fata îmi zâmbește întruna,
ce zâmbet, Doamne, tu i-ai zămislit,
și ce trup sexy, dar era cu buna,
adio, draga mea din infinit

Ajung într-un târziu pe strada mare
pe care desfrunzește casa mea,
mă-ntreb ce face fata aceea care
atât de mult și de frumos zâmbea

E poate sub un duș sau sub păcat,
e poate miezul ce s-a-ntors în pâine,
sau poate e la coadă la gostat 
ori plimbă-n lesă luna ca pe-un câine

Și ce să fac pe drumuri viitoare
fără iubirea ei din lumi apuse?
mai bine plec navigator pe mare
spre insule de-alte chemări seduse

Și am să dau în zori de zi decrete
să nu mai plece nicăieri vreun vis,
să avem dreptul de-a iubi comete
și de-a călători pe sensul interzis...

23 august 1990/18 ianuarie 2020 

BALADA CELUI AȘTEPTAT

Cine plânge peste noapte asudând a libertate?
Este poate mortul liber să se vândă la mezat.
Ce mai faci, iubito dragă, în cămașa ta de noapte?
Te gândești cumva la mine sau în freamăt te-ai culcat?

Ai cumva, în noaptea asta, un bilet și pentru mine,
Să mă-nfrupt din taina ascunsă a luminii dintre sâni?
Am să vin în zori de ziuă când culorile-s virgine,
Și-am să te privesc sălbatic, ochii mei vor fi stăpâni

Norilor le este teamă să coboare raiu-n casă,
Să sărute blând lumina și s-o soarbă într-o clipă,
Te iubesc cu disperare, amintirea ta m-apasă,
Hai, întinde-n vise mâna s-o prefacem în aripă!

Să rămânem împreună, să murim ca-ntâia oară,
Scuturând mireasma vieții într-o lume trecătoare,
Gândul tău la mine-n suflet, nemurirea o strecoară,
Eu nu am uitat de tine, tu călătorești prin soare

Cine plânge de cu ziuă asudând a fericire?
Este poate gândul liber să iubească în păcat,
Te-ai ascuns de tot, iubito, invadând o amintire,
Tu, ființa cea rebelă, dintr-un zori întârziat

Ai acum, în clipa asta, o culoare pentru mine,
S-o privesc nebun de spaimă, fericit și disperat?
Dacă ai, rămâi acolo, în castelul în ruine,
Unde și-n cealaltă viață îngerul te-a așteptat ...

31 august 1990

ACOLO PLÂNG EROII CU FLOAREA LA REVER

Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară
prin cimitirul tânăr, la margine de cer,
grăbește-te, iubito, o s-ascultăm în ger
o simfonie smulsă tăcerilor de seară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever

Răsună pe asfalt pantofii solitari
spre noaptea cea din urmă îndurerați trecând,
o mamă-nsângerată se-aude blestemând,
cad fluturii în plasa întâilor barbari,
ne întâlnim, iubito, la nunta ta curând

Și plouă cu-ntuneric și îngerul boțit,
se-ntinde ca un șarpe în visul ce-l aveam,
pe-acolo strânși de mână cândva cutreieram,
în piept să-mi pui, la nuntă, o lamă de cuțit,
și ninge în retină cu cioburi mari de geam...

Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară, 
e ultima plimbare la margine de cer,
grăbește-te, iubito, că mi se face ger,
în iarna vieții mele zăpada se coboară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever...

30 august 1990/18 ianuarie 2020

SCRISOAREA DE SÂMBĂTĂ SEARA...

A ruginit un dans de pescăruși,
apatici sunt copacii tunși,
un duo efemer plimbându-se aiurea,
 s-a încuiat în trupul ei pădurea,
e noapte, norii stau ascunși

Adie vântul de odinioară,
iernatici sunt bătrânii-n blugi,
un el și-o ea trecând șoptit prin vise,
cântă un radio-n abise
un cântec despre lumea fără slugi

Mi-e sete, sufletul vrea apă,
și inima de patimi e străpunsă,
poate vor trece prin neant cocorii,
e miezul nopții în străfundul mării,
tăcere peste tot, tăcere nepătrunsă

Se plimbă toamna prin orfelinate,
cântă un greier folkul de pribeag,
se scutură cenușa în gropile comune
vom evada vreodată din cutume?
ne întreabă cucul gândului beteag

Printre perechi un duo efemer
aprinde rugul sufletului trist,
nu-i nimeni destrămarea să ne-o vadă,
în felinar se-aprinde-o stradă,
mi-e teamă că sunt viu și că exist

Se-anină licuricii la-ntâmplare,
văzuți sunt nevăzuții triști,
latră un câine din născare,
au revenit pirații de pe mare,
aceeași scenă, alți artiști

Fotografia ne-arată nerușinați de tineri,
se izbește tăcerea de un vârf de cuțit,
frigul coboară în suflet
am să-ți cânt până la urmă acel cântec,
e noapte, morții-au ațipit

Copacii dansează în zgomot de zale,
au ruginit, devreme interziși,
uz de alarme-n viețile banale,
plâng dezertorii prin canale,
se-ntorc din cosmos îngerii proscriși

Lovește-n tâmple o durere vagă,
uitasem despărțirile din zori,
de-ai să mi-auzi povestea-ntreagă
să nu-mi răspunzi, iubita mea cea dragă,
chiar dacă voi suna de două ori...

8 septembrie 1990

VALSUL MORȚII

Ceasul a bătut ora douăzeci
pe unde clipa ți-o petreci?
de ce asculți un cântec trist
când eu am zile încă zeci
și mai exist?

Lacrimile îneacă melci,
pe drumu-acela de ce treci?
de ce să plângi un aiurit?
de ce tu sufletu-mi încerci?
nu am murit

Când zilele se depărtau
și când durerea ți-o creșteau
de ce tu nu plângeai atunci?
tu plângi acum când eu nu vreau
și mă străpungi

Am zile trei sau am un veac
nu pot să știu și ce să fac?
să plâng cu tine-n patul meu?
și între lacrimi eu să zac?
ce-ar zice Dumnezeu?!

De ce să plângi plecarea mea?
nu are rost, fă altceva!
mai bine încerci să cânți șoptit
un cântec despre acel ceva
când ne-am iubit

Eu de-am să mor tu ai să uiți
că ochii tăi îngroapă munți,
și-acum de ce să plângi așa,
eu nu voiesc și tu insulți
durerea mea

Sărută-mă, mă duc curând,
e rândul meu sau peste rând,
cad frunzele pe-un trup rănit
și-ți spun și-n ceasul desfrunzit
tu nici nu știi cât te-am iubit...

4 octombrie 1990

AMĂGIRE

Doar tu exiști pentru mine,
doar tu și norii plumburii,
ce lung e drumul pân la tine
și cât te-am așteptat să vii!

Nu-ți spun că este toamnă afară,
o știi și tu, și Dumnezeu,
dar fiecare zi e seară
când tu lipsești din visul meu

Sunt curios de-ai să mă crezi,
eu sunt nebunul sufletului tău,
și dacă adesea mă visezi,
să nu spui că îți pare rău!

Pe lumea asta numai fum
ești vântul sufletului meu,
să mergem împreună pe un drum
pe care ne așteaptă Dumnezeu...

4 octombrie 1990/19 ianuarie 2020

SINGURUL ATOM

O singură stea și o mie de luni
luminează noaptea copiilor nebuni,
un singur glas și o mie de șoapte
îndulcesc iubirea dintre viață și moarte

Se-nvârte planeta într-un singur sens
dezmierdând eclipse dinspre rău spre bine
a pătruns argintul până și în vers
numai eu, iubito, nu mai știu de tine

Mulți copaci de gheață umbresc acel pom
ce așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
sunt pe lumea asta singurul atom
ce-a găsit cenușă în locul iubirii...

7 octombrie 1990

INCERTITUDINI

Poate e o singură lumină aprinsă,
poate e un vis extraordinar,
poate e un poate într-o zi surprinsă
alergând haotic orele-n zadar

Doar conjucții sobre-n lumile ucise,
flăcările albastre pe femei proscrise,
iar veniră unii să îmi vândă cerul
au greșit dugheana, eu nu-s efemerul

Iar și iar iubire și din nou cuvânt,
iar și iar sihastre morile de vânt,
poate peste ceruri se învârt culori,
poate iar ciudații vânzători de nori

Între poate și poate și iar
între durere și cer și iubire
un suflet se zbate-n zadar
să vindece timpul răstignit în privire

Între poate și poate și-ai săi,
între iad și mine și rai,
se-nvârte planeta-n văpăi
spulberând cenușa din noi

7 octombrie 1990

RUGĂ PENTRU NEBUNI

Oameni fără de păcat,
dați-mi dreptul la revoltă,
dați-mi petecul de cer,
peste voi să fac o voltă

Oameni buni cu straie alese
sunt destui nebuni pe lume
fără drept la rugăciune
ce se risipesc în vânt
Însă nimeni nu-i privește,
nu-i niciunul să-i asculte,
ei n-au dreptul la cuvânt
Ascultați o clipă sfatul,
ruga marelui nebun
înainte de-a fi scrum
Vor sări din rai amarii
înveliți în nenoroc
și-or aprinde-n suflet focul
care-l va topi pe loc

Oameni buni, priviți la ei,
au lumină-n ochi pierduți
sunt hilari, da, par urâți,
dar nu-s lacomi, nici mișei,
sunt copii-bătrâni, înfrânți,
aveți grijă și de ei...

4 octombrie 1990

PREA DEVREME UITARE

De ce tremură copacii acum?
și frunzele de ce plâng?
vântul se pierde prin fum,
pe chipu-ți toamne se răsfrâng

Să se întoarcă întâmplările de-atunci,
să plângă iarăși umbra prin ruine,
să ningă cu uitare și cu stânci
și să mă vindec uneori de tine

Ce se mai întâmplă printre îngeri?
de ce nu scotocesc printre himere?
s-atâți îndrăgostiți ce îi așteaptă sinceri,
iubirea drepturile-și cere

Să mă întreb de ce copacii râd,
de ce părinții mor, de ce copiii cresc?
nu are rost, răspunsul nu-l aud,
cad frunzele din noi, ne părăsesc

Adie vântul sufletelor moarte,
și tremură copacii și se frâng,
e toamnă-n amintiri, mă-ncui în carte,
prea devreme uitare, prea devreme amurg

1 octombrie 1990

SFAT DUPĂ APUS
(Iubire)

Întoarce amintirea-n ochii goi
întoarce timpul pe partea cealaltă
curăță stelele de noroi
și fii cât mine de înaltă


Alungă toamna cu ploaie cu tot,
ucide rugina ce sapă-n poveste,
mai încearcă, iubito, un ultim complot,
vulturul te așteaptă pe creste

Sărută himera ce arde pe rug,
mai pune vreascuri, toarnă benzină,
să nu mă legi în sfori, n-am să fug,
locul meu e-n lumină

Să nu-mi scrii nimic pe mormânt,
niciun cuvânt să nu-mi lași moștenire,
cenușa să mi-o-mprăștii în vânt
să scrie pe cerul albastru: iubire...

1 octombrie 1990/19 ianuarie 2020  

COPERTA O SĂ VINĂ PESTE MINE

Definește timpul ce nu-și oprește mersul, 
în mine se scufundă Universul, 
din orizont lumina ta coboară
iubită și frumoasă domnișoară, 

N-aș vrea să rătăcesc cărarea către tine,
și-n ciuda înfloririi dintre noi,
coperta o să vină peste mine
și-n cărți o să ne-nchidă pe-amândoi

Și totuși, vino, e seară în suflet,
vino să-mblânzești lumea mea,
vino și dăruiește-mi un zâmbet,
vino cu toată inocența ta!

De îngeri se teme neantul,
golul din jur se umple de cântec, 
numai câteodată sunt altul,
când te joci cu-obiecte ascuțite prin suflet...

22 octombrie 1990/19 ianuarie 2020