Odată cu stingerea dinastiei arpadiene, Ungaria trece printr-o nouă criză de epilepsie. Din motivul ăsta, destul de întemeiat, i-au lăsat pe valahi în pace, deși aceștia începuseră să-i calce des și apăsat pe bătături. Mai exact, după instalarea la Câmpulung a unuia Basarab de se dădea mare că-i fiul lui Tihomir, românașii îi alungă pe unguri de prin părțile subcarpatice. Din considerente umanitare, o mare parte a rămas pe loc că voievodul și-a dat acceptul să fie izgoniți câți mai puțini, iar pentru cei rămași a dat ordin oamenilor săi să-i tragă în țeapă sau să le taie capetele cu cea mai mare considerație. Adică, evenimentele să se desfășoare în așa fel încât nimeni să nu sufere.
După trebușoara asta, Basarab le-a propus colegilor regionali din stânga și din dreapta Oltului să facă o singură țară, una mișto de tot, că, zicea el, , ” dacă ținem cu toții de un curmei, mergem mai liniștiți la femei. Și dacă ungurii mai vin, îi caftim puțin...”
După cum poate ai observat, iubite cetitorule în stele verzi, Basarab era român sadea, nu precum cumanul de Neagu Djuvara, și din cauza asta vorbea în versuri sau, în momentele de mai puțină inspirație, în proză.
Aflând vestea cea mare, ungurii s-au crucit de invidie dar, neavând încotro, au tăcut mâlc o vreme .Ba unii, mai entuziaști, l-au felicitat pe voievodul valah, zicându-i de la obraz că a fost inspirat când a acceptat denumirea de Ungrovlahia pentru țara lui, care s-ar traduce în francofonă cam așa: ”Vlahii de lângă unguri”.
Dar admirația în care căzuseră cloșcă foștii suzerani n-avea să țină decât până în momentul în care au considerat că ar fi cazul să-i pocească un pic. Așa că pe la 1330, Carol Robert de Anjou a organizat o serie de petreceri în cinstea viitoarei cuceriri a țării lui Basarab.
Auzind amuzanta veste, voievodul i-a trimis o însemnată solie regelui numindu-l, la mișto, ”tată”, și dăruindu-i în semn de prețuire și respect 7000 de mărci de argint, bugetul ”Remeș”pe opt ani, în speranța că s-o răzgândi maghiarul și s-o întoarce la Buda unde oricum era mai confortabil decât prin codrii valahi. Daniela Ghiorfi, purtătoarea de vorbe meșteșugite a lui Basarab, i-a transmis rigăi mot a mot:
-Voievodului nu-i place cafteala fără rost, dar dacă ești fraier și n-accepți banii, rămâi ca un prost că-i hotărât s-o pună cu tine. Să știi că s-a jurat pe barba sa/ că primejdia ce planează asupra ta/ n-o poți înlătura/ tra la la la la...
Semeț din cale-afară, Carol Robert s-a adresat solilor la modul general, făcând abstracție de talentele cât de cât ascunse ale Danielei:
- Băi aceștia....să-i spuneți ăluia de v-a trimis să faceți playback de pomană că o să-l scot din vizuina în care s-a ascuns de frica mea trăgându-l de barba aia de sălbatic. Și-l avertizez că i-o voi smulge fir cu fir că d-aia mi-am luat patentul la mine. De asemenea, anunțați-l să nu-mi mai trimită mie solii că eu n-am nicio gară cu ciobanii. Clar?
Se pare că a fost destul de limpede maghiarul că Basarab nu i-a mai trimis nicio veste, deși a
fost deranjat la maxim de metaforele, epitetele și, mai ales, licențele poetice folosite de adversarul său.
- Fiindcă nu cred că-i corect să mă trateze astfel. Ce are cu barba mea? Îl deranjează că sunt poet? O să-i demonstrez că nu scriu tot timpul poezie, că am momente de inspirație în care dramele pe care le scot din mine se joacă peste tot cu gura închisă. Cât despre barbă, o să-i dovedesc că va rămâne la locul ei, însă nu prea-i văd bine cele trei floace ce le fâlfâie vântul pe obrazu-i scorțos. N-am terminat de citit nici măcar ”Povestea porcului” și uite-l p-ăsta...mă presează cu războiul lui medieval!
După care își conectă celularul:
-Alo, tătarii? Eu sunt! Basarab. Vă sun din celălat capăt al țării.Și mie mi-e dor de voi. Cum să mă simt? Minunat, numai că am niște junghiuri în coastă. Ungurii au venit cu oaste peste mine. Cum? Veniți și voi? O...kay! Ne vedem la Posada, în week-end., sâmbătă, 9 noiembrie 1330, dacă ați uitat în ce dată suntem. Sper s-o rezolvăm repede. V-am pupat!
În muzici la modă, maghiarii pătrund în Valahia. Dar treaba era nașpa de tot că valahii, după prostul lor obicei, ascunseseră toată haleala și pe deasupra otrăviseră și fântânile. Din cauza asta, de la o vreme oștirea mergea alandala după cum auzea comenzile pe care le dădeau necontenit mațele din augustele burți. După ce au pustiit Valahia până la Argeș înghițind cu mare poftă lăcustele ce încă mișunau prin iarba arămită de soarele lui noiembrie și ucigând cu sânge rece broaștele de prin iazuri, maghiarii au cârmit-o spre Buda cu gândul să mai cucerească pe drum popoarele din mușuroaiele cu furnici ori miile de arici ce-și ițeau capetele pe toate drumurile ca să dea o pâine albă de mâncat poeților de curte ce aveau să cânte în epopei nemuritoare mărețele izbânzi. Dar, ca să parafrazăm un cronicar din aceeași făină cu mine, ”n-a fost pe voia câinelui de maghiar”.
La Posada, într-un defileu situat, firesc, între două înălțimi, ungurii au fost întâmpinați cu bucurie de valahi și de aliații lor și supuși unui interogatoriu sumar. Întrebările erau puse direct la subiect și ungurii răspundeau numai cu ” au, mamă”, ”Doamne, e sfârșitul lumii”,”aici ne rămân oscioarele”...Că am uitat să menționez, interogațiile astea erau sub formă de bolovani prăvăliți de pe înălțimi în capetele lor triunghiulare, vipere aruncate cu măiestrie ori săgeți ațintite la fix. Au mai fost și altele dar parcă ni s-a făcut nouă milă de bieții maghiari, că așa cum am spus-o de nenumărate ori, nu erau oameni răi, mai ales femeile lor. Cafteala a durat de sâmbătă până marți și armata lui Carol Robert a fost zdrobită, însuși regele a scăpat ca prin urechile acului fugind îmbrăcat în hainele lui Desev, fiul lui Dionisie, unul dintre inițiatorii distracției. Desev a fost zărit în ținuta de gală, din care cauză valahii l-au recunoscut drept suzeran. Așa că l-au ucis cu mare plăcere după cum găvărește ”Cronica Pictată” de la Viena.
După victorie, Basarab a ținut un spici, că le-avea p-astea cu trombonul ceva de speriat:
-Sunt convins că ungurii au învățat ce-i umilința și altădată când le-oi trimite soli să știe că sunt de la Basarab I, întemeietorul Valahiei independente și că trebuie să-i primească în așa fel încât să nu mă supăr. Că altminteri mă văd nevoit să provoc o nouă tragedie, deși genul ăsta literar nu mă interesează în mod deosebit.
După Posada, voievodul valah i-a articulat și pe tătari că-și cam luaseră nasul la purtare, iar pe țarul Bulgariei, Alexandru, și l-a făcut ginere. El amintea la câte o chermeză la care se afuma ca orice scriitor ce se respectă:
-Bă, nu prea le vede el la politică regională, iar ca războinic e mai prost chiar și decât Carol Robert de Anjou, însă face o varză murată...o minunăție. Cât despre zeama de murători, ce să vă mai spun? Ea mă mai menține în fruntea țării, că altfel eram mort demult...
LEGENDĂ
În 1352, când s-a întins comod pe catafalc, Basarab a impresionat pe toată lumea că nu-și schimbase niciun pic pigmentul pielii. Numai o babă cârcotașă a murmurat în broboadă:
-Maică, ăsta parcă-i Koffi Anan!
Remarca asta a dat peste cap întreaga lume a istoricilor de ocazie fiindcă ei știau cu precizie că ăla de semăna cu Urâtu era Negru-Vodă. Or, dacă baba avea dreptate, nu cumva Basarab era Black-Vodă? Sau poate Black-Vodă era chiar Tihomir, ta-su, că fi-su semăna leit cu el? Dracu știe! Sau poate Ion Cristoiu, de-i zice lumea ”Ciocoiu”, că el oricum le știe pe toate...
Promoușăn
Așa-i că vreți să știți cum s-a format blajina Moldovă? Ei, bine, urmăriți cu atenție capitolul următor, fiindcă regulile jocului se schimbă și o să vedeți a opta minune a lumii a treia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu