Plăieșul răsfoia nonșalant ultimul număr din Playboy în cel mai înalt turn din Cetatea Neamțului. Ungurii erau la vreo zece metri de ziduri:
-N-are rost să le întrerup meciul pentru atâta lucru. Mai e vreme...
Oftă...
-Ș-o fi făcând Marișica, mititica de ea? Cred că se gândește la mine, nu se poate altfel. Drăgălașa... Îi singurică de atâta vreme. Dacă n-ar fi războaiele astea nesfârșite, poate-ar fi făcut și copchii. Sunt însurat de trei ani și Marișica tot cum am luat-o de la mă-sa îi. Că d-aia m-apreciază și boier Giuvală, de bagă toate muierile-n boală, care mi-a șoptit la ureche, în noaptea nunții, că nu-i bine să te grăbești în problemele trupești că poți să te aprinzi la plămâni și pe urmă chiar nu mai ești bun de nimic. ”Du-te la luptă, mi-a zis boierul, că de Marișica avem noi grijă”! Ce suflet mare are omul ăsta! Nici n-ai zice că-i boier!
O săgeată îi aruncă cușma cât colo.
-Măi, ce minune mare, au început să-mi zboare gândurile cu cășulă cu tot. Se vede c-am mâncat cu dulșe. Pacostele de maghiari au ajuns la poartă. Ia să-i anunț pe ceilalți... Alo! Alo! Ș-are drăcovenia? Ori l-or împușcat ăștia, că nici roboțica nu mai zice nimic?! Și avea o voșe așe de duioasă! Câtî-i ziulica de lungă stau la taclale cu dânsa și tot nu mă satur . Dacă până mă întorc nu răspunde nimeni, mă-nfurii și nu știu ce se întâmplă. Poate am să fac chiar moarte de om, că la treburi d-astea de femei rup lanțul una-două.
Coborî însoțit de resturi de săgeți ce se izbeau neîncetat de zidurile cetății.
- Nea Ghiorghi! Nea Ghiorghi! Ptiu, l-a tâmpit fotbalul p-ăsta. Nea Pinalti! Nea Pinalti!
-Da șei, mă, șe arde de urli ca smintitu? O luat Rapidu campionatu fără voia me sau, Doamne ferește! o retrogradat Rocaru?
-N-ai ghișit. Ungurii sunt la poartă...
- Și șe mă, pentru atâta lucru faci ditamai gâlșeava. Și-or zice oamenii ăia, c-am înnebunit de tot?! Ia ține-i de vorbă până transportă pe ziduri câțiva copchilandri o copie a statuii lui Gheorghe!
-A dumneavoastră sau a lui Gheorghe Dracu?
-A lui Gheorghe Hagi, sugubățule, care pentru unguri cam tot aia înseamnă.
- Bine, șerifule. Cât îi scoru?
- Parcă n-ai știi! Cât am stabilit cu Jenel.
Plăieșul plecă și urmări cu privirea crucișă finalul meciului. Constată că zarurile lui Pițurcă au fost aruncate, spectatorii se căraseră de prin minutul 20, iar oaspeții mureau pe teren ținându-se cu mâinile de burți, că se făcuseră cimpoi de atâta râs. Gândi că nu prea are cu cine să facă treabă contra ungurilor, dar nu se îngrijoră, că-l știa pe nea Pinalti patriot și descurcăreț nevoie-mare.
Dar ungurii habar n-aveau de frământările lui Plăvănea și înconjuraseră Cetatea Neamțului cu gândul să intre înăuntru că, fiind februarie(1395), era cam frig și le degeraseră grisinele cu care zgândăriseră duios coardele arcelor.
Pe seară, răzeșul numără pierderile.Mai rămăseseră patru: el și vreo trei juniori cărora le mijiseră mustățile a primăvară de sub zăpada de două degete. Ceilalți, în frunte cu nea Pinalti, luaseră elicopterul și o răseseră spre Cipru că acasă era prăpădenie, Plăvănea rămase șef prin omisiune. Fiindcă era fără un statut precis înființă un partid, organiză alegeri anticipate și se alese președinte. Nu înainte însă de a-i cârpi două palme unui mucos care dorise să se ducă undeva chiar în timpul desfășurării scrutinului. În noua calitate, merse la tribuna improvizată pe o grămadă de crăci și ținu singurul discurs din viața lui ( Dar ce discurs!):
-Mă, copchii...Afurisiții ăștia stau la poartă și îndrugă numai mascări. Avea dreptate Marișica, că-mi zicea mereu: ”Ai grijă, că dacă te încurci cu ungurii și e mulți, s-ar putea să nu te mai poți întoarce și-ai să mă uiți. C-ăștia halesc armăsari ca tine...” Așa-mi zicea și d-aia v-atenționez, bidiviilor, să știți cu cine avem de-a fașe. Hai să fașem ce-ar fașe Marișica: să-i tăvălim bine cu scopul de-a scoate sufletul din ei c-altfel o luăm urât pe schinare. Ați înțeles, hojmălăilor? E bine c-ați înțeles, mă bucur chiar, deși la cât de ghine v-am prezentat situația geo-stratejică nici nu se putea altfel. Cap de lemn să fi avut și tot vă cuprindea flacăra vorbelor mele. Așa că să trecem la fapte, că vorbele nu țin de foame. Puneți de mămăligă, aduceți brânză, ceapă, usturoi și pe urmă să facem și-un război! Apropo... Muceo, ai cărțile de joc la tine?
Pătrunși până-n măduva oaselor de frigul necruțător, cei trei vicepreședinți intrară fericiți în bucătărie. Haliră tot, după care se-ntinseră la palavre lângă butoiul cu vin.
-Tu-le muma lor de unguri! izbucni Mucea fără să-și dea seama că dăduse semnalul de ripostă întrucât asta era chiar parola aleasă de Plăvănea. Iuți ca fulgerul, sprijinindu-se de pereți, ajunseseră pe ziduri. Îi cam luase cu amețeală că nu sesizară stolul de săgeți ce se zbenguiau în voie pe deasupra lor. Ba unele, mai inimoase, îl înțepară pe domnul președinte Plăvănea, pe care acest aspect îl lăsă aproape rece.
Cu gesturi calme, de războinic versat, își dădu ițarii în jos și le arătă adversarilor nordul. Urletele de mânie ale acestora nu-l impresionară niciun pic și hotărî pe loc-deși nu citise asta în ”Strategia ciomăgelilor”-să le arate și sudul, însă realiză, într-o fracțiune de secundă, că de față sunt și cei trei juniori și nu se cuvine să-i fure toate trucurile de luptă. Roși tot și renunță la teribila armă. Cum mai primise vreo cincizeci de săgeți drept în steaua polară, decise să le dea ungurilor lovitura finală că timpul părea că se comprimă. Ajutat de fișori ridică deasupra capului un Gheorghe Hagi de ceară. Un fior de groază trecu prin oștirea dușmană care o rupse la fugă într-o dezordine cumplită. Nu s-a oprit decât la vreo12 km, la Ghindăoani, unde le-a ieșit în față voievodul Ștefan I(1394-1399), care i-a nimicit c-o plăcere nedisimulată.
-Băi, frate- a concluzionat domnitorul-o papară d-asta n-au mai luat ungurii de la Posada. Să mor eu dacă n-am să-mi trec izbânda pe piatra funerară.
Ajuns la Cetatea Neamțului, Ștefan îl decoră pe Plăvănea care tocmai își dădea, cu destulă tragere de inimă, obștescul sfârșit în brațele singurului tovarăș rămas în viață, statuia lui Hagi. Ochii oșteanului se făcuseră cât cepele de bucurie și mirare când îl văzu de-a dreapta voievodului pe însuși boier Giuvală. Îngăimă fericit:
-Mulțumescu-ți ție, Maică Precistă! Boierul e suflet mare și-o să-i spună nevesti-mii ce bărbat am fost la viața mea. Și când te gândești că am să mor și Marișica a rămas tot cum o făcut-o mă-sa...
La vorbele astea simțitoare, plăieșii de alături se-ntoarseră pe partea ailaltă să nu le sesizeze agerul Plăvănea zâmbetele subțiri întipărite pe chipurile altminteri serioase. Și, eventual, să nu-i cheme la judecata de apoi pentru calomnie.
Promoușăn
După ce ați aflat cum a reușit Plăvănea să primească decorațiile ”Nevinovăție și Credință” și”Vitejie și Erotism”, ar cam fi timpul să descoperiți ce miștoacă era viața românilor în Evul Mediu.. După lecturarea acelui episod unii veți dori să vă teleporatți acolo. Mai ales boierii. Parlamentarii nu, că pe atunci mai trăia câte-un Vlad Țepeș care obișnuia să te întrebe cu eleganță ce faci tu toată ziua de ai atâtea ocale și așa de multe parale. Care e cheia succesului tău financiar că, de regulă, cu munca nu te prea omori?! D-aia zic să nu ratați niciun rânduleț că istoria noastră e marfă de marfă, dacă înțelegeți ce vreau să vă spun cu atâta delicatețe și modestie.
4 mai 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu