În secolele XIV-XV românii transilvăneni se distrau grozav. Cum pământul le fusese luat de maghiari ca să nu-i mai ducă grija, nu prea mai aveau bieții oameni cu ce să-și ocupe timpul liber, că nu se inventaseră posturile particulare de televiziune, ei fiind conectați la un fel de post al Paștelui, foarte interesant ca idee, dar destul de dăunător când îl puneai în practică. Însă, amărăștenii noștri, neavând încotro, îl urmau zile, luni, ani întregi, consumând cantități apreciabile de urzici, ștevie și limba vacii, intrând în contradicție cu teoria potrivit căreia și țăranii ar fi omnivori. Zadarnic așteptau ei cozonacul, mielul, pasca și ouăle roșii fiindcă la Paștele cailor nu se serveau asemenea produse, or, pentru ei, nobilii prevăzuseră vegetale și iar vegetale. Erau atât de înfrățiți cu natura că unora începuseră să le crească barba caprii direct între degetele de la picioare. Oricum, iobagii nu puteau să citească în calendar data la care pica Paștele ăsta că n-aveau școli în limba română și nu știau să citească. În condițiile exploatării maghiare, românii nici n-au mai îndrăznit să ceară înființarea de școli în limba lor, fiindcă erau persecutați de gândul că ar trebui să și meargă la ele .Brrr! Cumplite vremuri, într-adevăr...
Cum la Consiliul Europei nu-i băga nimeni în seamă, iobagii au hotărât să trimită delegații la castelele nobililor cu mandatul de a cere ceva de potol. Grofii au fost de acord și fiindcă erau darnici de nu se poate povesti, ca să le facă poftă de mâncare, le-au dat ciomege pe spinare până i-au cocoșat, de-a și zis un puști, Mihai din Vireag, către ta-su:
-Măi, tată, parcă ești franțuzu ăla de seamănă cu Florin Piersic, zi să-i zic...Jean Marais, în filmul ” Cocoșatul ”, de umbla de colo-colo, ca un prost, dar până la urmă s-a deșteptat și s-a dovedit că nu era prost, așa era el, Henri de Lagardere, care căzuse-n freză după o muiere și-o strângea la piept cum face prietenul meu, Gigi Electoratu, de iubește posterul ăla pe care scrie dedesupt: ”Numai proștii votează hoții”...
Cuvintele micuțului l-au mișcat adânc pe iobag care i-a tuflit două palme de l-a zvârlit sub pat, printre pisici siameze și hamsteri de colibă.
-Bă, dar dacă împielițatul are dreptate? l-a străfulgerat o idee dându-i serioase bătăi de cap, că nu prea era obișnuit cu ele. Ce, el era filosof să stea toată ziua cu ochii zgâiți în tavan ca muierea lui când îi vine nebuneala? Nț, el era altceva, era iobag și nu-i plăceau ideile. Asta a copilului însă îi plăcu, așa că se apucă de campanie electorală în vederea scrutinului final de pe dealul Bobâlna. Făcu vreo 165 de mineriade, dar nobilii, ușor contrariați, i-au luat viața. Nici de ochii beliți de foame ai iobagilor n-au luat aminte ungurii lăsându-i să fiarbă în suc propriu.
Rămas fără tătic, Mihai s-a îmbătat tun de bucurie fiindcă de acum n-avea cine să-l mai cocoșeze cu bătaia. Băiat de băiat, cu vederi largi, și-a înființat o societate comercială denumită ” AF Iobagu Vesel Enterprasis”, unde se întâlnea câtu-i ziulica de lungă numai cu fețe simandicoase, că auzise el că așa-i în afaceri, obrazul subțire cu mare cheltuială se ține de oasele feței. Cum secretara de nevastă-sa era ocupată până peste cap cu perpetuarea speciei, legănatul pe picioare și alăptatul, patronul îi primea personal pe musafiri în anticameră, adică în bătătură.
Dimineața devreme veneau cei de la Protecția Mediului Nobilului Maghiar, care tam-nisam descopereau o mulțime de încălcări ale legislației în vigoare.Principala vină i-o băgau cocoșului care, ba a călcat prea tare pedala de accelerație când a condus-o pe moțata vecinului la coteață, ba a cântat prea tare în zori poluând fonic aerul pe care-l respiră stăpânul de la castel. Dacă l-ar mai și auzi ungurul ar fi jale cu J mare, norocul lui Mihai e că n-aude prea bine, deși are urechile tip Meleșcanu, zici că vrea să-și ia zborul ca Aurel Vlaicu, dar prin autopropulsie. În concluzie, cocoșul trebuie înlăturat din gospodăria iobagului și transferat în bucătăria castelului, împreună cu cele trei-patru pițipoance porumbace care se țin scai de coada lui și a căror cotă ar scădea oricum în lipsa crestatului.
- Vaca nu ți-o luăm da data asta că n-ai, dar când mai venim să nu te mai găsim fără dobitoc în curte, că vei fi nevoit să cumperi unul de la grof ca să avem ce confisca.
Deși gândi că în curtea lui se află deja un dobitoc, Mihai înghiți în sec și tăcu.
Pe la prânz, nădușit și plin de figuri, apărea perceptorul care-l atenționa că n-a plătit taxa de circulație per-pedes , cine se crede el, obraznicul, de umblă cu tălpile goale și pline de mărăcini prin tina drumului boieresc?
-Dar nu s-a anulat, șogore, taxa asta?
-S-a anulat pentru mașini, dar nu pentru iobagi. Și de când pui tu întrebări, târtane? Ia să vedem dacă ești în regulă cu dările! Nona ai plătit-o? Dar zeciuiala? Ai amuțit? Ți-a mâncat pisica, limba? Zilele de clacă le-ai bifat? Lemne, la castel, ai adus? Dar paza obștească ai efectuat-o? De ziua nobilului i-ai dus darurile pe care le-a cerut? Mișelule! Mișelule! O să atârni spânzurat de limba română c-o ai prea lungă...
După ce l-a înjurat cu năduf, în gând, Mihai îl rugă pe perceptor:
-Mai lasă-ne un pic, șogore, numai un pic, că n-avem. Pielea de pe noi ne-a mai rămas!
-Auzi la el, pielea i-a mai rămas! Apropo, ai plătit taxa pe pielea de țăran? Dar pe cea pe ghiorăitul mațelor? Fira-ți ale dracului de jigodii valahe, nu știți decât să vă văitați și să vă ascundeți ochii în fundul capului. Aveți noroc că n-avem cu cine munci pământul că demult vă terminam de tot, să nu se mai audă de nația voastră-n Ardeal. Că, de când am venit peste voi, numai probleme ne faceți, latini ordinari.!
După-amiază apărea doctorul care-l întreba de autorizație sanitară:
-N-ai, așa-i? N-are nimic, o rezolvăm noi într-un fel, oameni suntem. Nu mai trage mâța de coadă! Dă-o încoa! E siameză! De unde ai tu, mă, așa pisică? Ce moștenire de la tactu, mă? Ai furat-o, așa-i?
Când se îngânau alandala ziua cu noaptea, jandarmul îl ducea pe Mihai la post unde avea să-și petreacă noaptea cu gândul la copilașii lui care dormeau sub cerul înstelat visându-l pe Dumnezeul mă-sii lui de nobil care luase un credit de la Banca Internațională a Religiilor, punând gaj bordeiele iobagilor.
A doua zi, Mihai avea să facă o faptă mare. Nu și-a mai scos căciula în fața honvedului că n-o mai avea, și după ce a mai luat-o o dată pe cocoașă ca la Poliția democratică, a purces agale spre Bobâlna. Era anul 1437, și din cauza faptului că nu le avea cu literatura beletristică, a citit indicatoarele greșit și a ajuns la Căpâlna. În timp ce el zăbovea la fetele din așezarea mai sus pomenită, Gheorghe Lepeș, episcopul Transilvaniei, anunță oamenii să stea liniștiți, să nu care cumva să creadă vreunul că a uitat de strângerea dărilor pe ultimii trei ani. Ca să le vină iobagilor mai ușor să se răscoale, le va strânge în moneda nouă, e drept că mai valoroasă, dar și mai frumoasă.
La chemarea lui Mihai și a unui ungur, Ladislau Csaky, țăranii încep chermeza. Nobilii au luat-o-n barbă nasol de tot, așa că după ce-i amăgesc pe țărani cu pacea, se unesc între ei (ungurii, sașii și secuii) și hotărăsc să-i termine pe iobagii români. Ceea ce s-a și întâmplat cu Mihai din Vireag și cu alți capi ai răscoalei care, după ce au fost schingiuiți cu profesionalism, au fost tăiați în bucăți și făcuți celebri pe la porțile diferitelor orașe, spre deliciul corbilor, vulturilor și câinilor, cărora le picau din când în când câte o ciosvârtă de revoluționar...
Promoușăn
Dar ce-a pățit Mihai a fost o glumiță istorică față de soarta lui Gheorghe Doja, care s-a gândit și el pe la 1514 să rezolve problema nobililor care-i exploatau pe țărani cu aceeași sălbăticie și plăcere cu care Remeș se ocupă de micii comercianți și de rarii întreprinzători străini. Din nefericire, iubite cetitorule, nea Gheorghiță a fost învins după ce făcuse destule fapte memorabile pe la castelele grofilor. Prins și înscăunat pe un tron de fier înroșit în foc, Doja a concluzionat că situația-i fierbinte . Dar despre toate astea, într-un alt capitol că n-au intrat zilele-n sac
22 mai 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu