Ioan Corvin sau Iancu de Hunedoara, după cum îl cunosc cei mai simpatici cetățeni, a fost un zăpăcit. Fiu al lui Voicu, cneaz român ce primise drept recompensă pentru vitejia sa domeniul Hunedoarei (în 1409) de la Sigismund, regele Ungariei, a luat-o razna de mic. Născut din eroare în 1407, a considerat că, pentru vremurile pe care le trăiește, cartea nu e necesară, așa că nu s-a mai obosit s-o învețe. În felul acesta a evitat multe bătăi de cap și a dormit liniștit pe spada sa. Că hunedoreanul cu asta s-a ocupat de tânăr: cu bătaia. Îi frigea urât pe toți de-l supărau, dădea, cum se spune între băieții de bani gata, ora exactă, indiferent de meridianul pe care se afla.
Setea de aventură l-a făcut să slujească mai mulți stăpâni de naționalități diferite, dar care-l plăteau boierește pentru talentul înnăscut de a-și răpune cu repeziciune dușmanii. I-a servit pe Ștefan Lazarevici, pe Ujlaki, pe episcopul de Zagreb, pe Filip, ducele Milanului și pe regele Sigismund. Întors din peregrinările sale cu destulă valută la teșcherea, Iancu îl împrumută în repetate rânduri pe Sigismund, ba și pe urmașul acestuia, înfumuratul Albert. Drept zălog primește diverse districte, orașe și sate, printre care Coimiat, Bodrag, Șoimuș, Buruieni, Nevoieși și Boșar.
După moartea fratelui său, în luptele cu turcii din 1440, Iancu devine singurul proprietar al acestor ținuturi. Bogat și plin de faimă avansează din funcția de ban al Severinului în cea de comite al Timișoarei și voievod al Transilvaniei (1441). După care, în anul 1446, în urma morții regelui Vladislav întâmplată la Varna, ajunge guvernatorul Ungariei, pe perioada minoratului lui Ladislau Postumul. În 1452 demisionează dar, în compensație, primește districtul Bistrița și alte danii regale.
Așa se face că spre sfârșitul vieții Iancu avea o avere mai mare decât Bivolaru, Cataramă, și alți eroi celebri ai luptei cu conturile băncilor româno-turcești. Ale lui erau 28 de cetăți, 87 de târguri și orașe și peste 1000 de sate. În condițiile astea își permitea Iancu, numit căpitan general al Imperiului, să întrețină o puternică armată personală de mercenari, de toate națiile și orientările sexuale. Toată averea și toate demnitățile le-a dobândit în timpul liber, că în 90 la sută din viața sa el se bătea oriunde, oricând și cu oricine.
În ultimii 20 de ani ai existenței sale făcuse o pasiune colosală pentru turci pe care i-a împrăștiat la Semedria (1437) ori pe Dunăre (1441). În 1442 e distracție mare. Mai întâi, la Sântimbru, pașa Mezed îi demonstrează că turcii nu sunt chiar figuranți după cum vorbește lumea, pentru ca numai după patru zile (22 martie), Iancu să-și ia revanșa lângă Sibiu. Supărat rău, îl face praf pe Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei, la Porțile de Fier, iar grosul armatei dușmane îl termină pe Ialomița, luând , așa cum îi era obiceiul, și o pradă uriașă (2 septembrie).
În anul următor întreprinde o expediție la sudul Dunării încununată de succes. Se încheie o pace absolut avantajoasă pentru Ungaria, pe zece ani, dar pe regele polon Vladislav îl mănâncă-n șaua calului și hotărăște să-i alunge pe turci din Europa. Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea de la război așa că regele decedă pe câmpul de luptă, la Varna (1444).
În 1448, la Câmpia Mierlei (sau Kossovopolje), creștinii conduși de Iancu o luară în barbă rău de tot, fiindcă aliatul lor, albanezul Skandenberg, n-a ajuns la timp cu armata sa. La întoarcere, Iancu e prins de Gheorghe Brancovici, despotul sârb, și eliberat după două luni, dar numai în condițiile semnării unor clauze umilitoare. Iancu nu uită și nu iartă, prin urmare îi confiscă acestuia proprietățile din Ungaria și întreprinde în 1450 o acțiune de pedepsire. Până la urmă se împacă (în 1451) în baza principiului că românii și sârbii s-au avut întotdeauna ca frații vitregi.
Ultima mare ispravă a hunedoreanului s-a întâmplat la Belgrad, în 1456, când a obținut cea mai importantă victorie împotriva lui Mahomed al II-lea (la 22 iulie).
Din nefericire, la numai 49 de ani, pe Ioan Corvin l-a tăiat ceva la burtă și, culmea culmilor, nu era un obiect ascuțit ci era ciuma pe care o cărau turcii după ei pe oriunde aveau ceva de lucru. Așa se face că, în tabăra de la Zemun, înghite gutuia marele viteaz. Jelit de toată Creștinătatea care-l privise atâta amar de vreme cu frică, respect și admirație , a fost înmormântat la Alba-Iulia iar pe piatra funerară i-au scris, cu dalta: ” S-a stins lumina lumii”. Mișto, nimic de zis.
În urma sa au rămas cei doi copii, Ladislau și Mateiaș. Primul, care avea toate însușirile tatălui său, a fost ucis din ordinul regelui ce se temea că-i ia tronul, la 16 martie 1457, după a patra lovitură de secure a călăului. În fața acestei totale lipse de profesionalism mulțimea s-a revoltat iar regele a fugit la Praga unde avea să dea colțul curând fiind otrăvit.
La tronul Ungariei erau mai mulți candidați, însă Mihai Szilagy, cumnatul lui Iancu, în fruntea a 20.000 de soldați, îl impune pe Mateiaș care n-avea decât 15 ani. Acesta, aflat sechestrat la Praga, își răscumpără libertatea cu 60.000 de ducați și cu promisiunea că o va lua de soție pe Caterina, fiica lui Podjebra, păzitorul său.
Despre relațiile lui Iancu cu țările române ați aflat destule din lecțiile trecute. Știți, așadar, că-n acea vreme domnii moldavi sau valahi nu cârâiau în fața hunedoreanului care le schimba automat locul de muncă după cum i se părea lui că-l ascultă sau nu . Pe unii care se credeau mai șmecheri decât el îi omora de-a dreptul ( cum s-a întâmplat cu Vlad Dracul și cu Vladislav al II-lea), iar pe alții, mai tolomaci, îi pedepsea și mai aspru: îi însura cu rudele lui. Totuși, nu megea cu cruzimea până la capăt și-i rostuia cu femeile din familia sa, nu cu bărbații, că ăștia cam decedau pe nenumăratele câmpuri de luptă. Că Iancu, săracu, era plin de calități, dar avea și niște surori și nepoate balcâze de nu se uita la ele nici dracu fără să se înfioare. Dar el a considerat că sunt bune pentru alde Petru al II-lea ori Alexăndrel, cărora le dădea femei de viță foarte veche, dar le lua la schimb câte o cetate, cum ar fi, de exemplu, Chilia.
Una peste alta, Iancu a fost o personalitate mișto a Evului Mediu, că altfel nu-l numea papa de la Roma, Calixt al II-lea, ”atletul cel mai puternic-unic-al lui Hristos”. Parțial a avut dreptate. Că nimeni nu-l întrecea pe Iancu la scrima cu umbra, aruncarea suliței în pieptul turcilor, ori fuga după sau de dușman. Greșeala papei a fost că a folosit termenul ”unicul”. Asta-i blasfemie! Păi spuneți voi, fraților,se poate compara atletul Iancu de Hunedoara cu Gabriela Szabo?
PROMOUȘĂN
Mișto istorie avem noi românii! Că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Nici nu vă mi spunem cine este eroul principal al viitorului capitol că n-o să aveți răbdare până dați pagina și faceți cine știe ce prostie. Vă sinucideți sau, și mai rău, alegeți să trăiți în continuare în România, și vă am pe conștiință. Despre el vă spunem doar atât: a vrut să facă zimbri din moldoveni, dar clonarea nu i-a reușit decât secvențial. Că înaintea lui trecuse pe sector medicul veterinar și castrase cu simț de răspundere toată partea bărbătească.
11 septembrie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu