vineri, 24 iulie 2015

O TRAGEDIE MOLDOVENEASCĂ (XXVIII)

    În cei 25 de ani care au trecut de la moartea lui Alexandru și până la cocoțarea pe tron a lui Fane Barosanu, de-i zic cei cu probleme de vedere Ștefan cel Mare, Moldova a decăzut în ultimul hal. Era cam ca acum. Această proastă stare a fost determinată de luptele pentru putere dintre toți ratații care n-aveau nicio calitate, însă se băteau cu cărămida în piept că erau fii de domni. Nu conta cu cine fuseseră plămădiți, baza constituind-o osul de domn care trecuse și-n urmași prin mamele lor. Posibilitatea ca toți bastarzii să-și revendice ”scaunul părintesc” era destul de mare întrucât în țările române nu exista un sistem precis și riguros de succesiune la tron. Lucrul ăsta, mărunt în aparență, avea să ne dea serioase bătăi de cap în decursul veacurilor. Și nici în zilele noastre chestiunea nu-i rezolvată, din cauza asta blândul Mil și-a făcut harakiri, iar nea Nelu a fugit cu elicopterul la Moscova. Cât despre regele Mihai, el era dus departe, cu sorcova, de mai multă vreme.
    Românii n-au plâns nici atunci pentru conducătorii lor iubiți de alții și n-o fac nici acum fiindcă lor le plac atât de mult telenovelele încât n-ar comuta de pe canalul Dunăre-Marea-Neagră decât pentru vreun film de bătaie soră cu moartea, cam cum se vedeau prin Moldova anilor 1432-1457.
    După Alexandru a urmat pe craca domniei Iliaș, care, de altfel, fusese asociat la domnie cu tatăl său. Fire slăbuță, lipsit de demnitate și curaj, a intrat în conflict cu fratele vitreg, Ștefan, om dârz, cu defectul că era fiul țiitoarei Stanca, prea-frumoasa cu care Alex o ardea neîncetat, înșelându-și cu multă măiestrie trupească și cu desăvârșită convingere sufletească toate cele trei neveste. Gelos pe Ștefan care, de altfel, îi purta sâmbetele, Iliaș reacționează mârlănește, dacă nu de-a dreptul românește: o prinde pe Stanca și o face împărăteasa brostacilor dintr-o fântână părăsită unde a aruncat-o după ce mai întâi o sugrumase. Ștefan o rade spre Valahia de unde se întoarce cu oaste și-l alungă pe fratele său care se refugiază în Polonia, de unde revine -ați ghicit,pezevenghilor!-cu ajutoare străine, haine second-hand, conserve expirate și numeroși soldați de paie. După trei lupte în care mulți moldoveni au decedat inutil, frații se împacă, împart Moldova ca pe o bucată de ciocolată și domnesc separat până în 1442 când se încaieră din nou iar nordistul Iliaș este alungat. Când se întoarce cu polonezii după el, este prins de sudistul Ștefan care, de bucuria revederii cu fratele său, îi scoate ochii răzbunând în modul ăsta atât de omenesc, de nobil, de gingaș până la urmă, moartea mamei sale.
    Dar șirul crimelor și al soluțiilor neomenești nu se încheie aici că Ițică își băgase coada adânc în sfincterele moldovenilor care deveniseră mari amatori de cimilituri diavolești.
     După câteva lupte de rutină cu un alt frate, Petru, cu care ajunge până la urmă să împartă puterea, împotriva lui Ștefan al II-lea vine, cu ajutor polon, Roman al II-lea, fiul lui Iliaș, care-l prinde și la 13 iulie 1447 îi pune câteva întrebări esențiale despre sensul vieții însă numai după ce îl scurtează de cap, că i se părea inutil și dizgrațios de vreme ce pe acolo lătrase gândul care-i determinase decizia de orbire a tatălui său.
     În continuare, Moldova va avea parte tot de doi domni, de Petru al II-lea și Roman al II-lea care, neuitând pilda înaintașilor, se vor bate ca chiorii ajutați de toți nespălații din jur. Deși a fost un domnitor de rahat, Petru era șmecher mare. Văzând că nimeni din zonă nu cârâie în fața lui Ioan Corvin ( sau Iancu de Hunedoara, pentru neinițiați), se înrudește cu acesta, făcându-i un pustiu de bine și luându-i de nevastă pe balcâza de soră-sa pe care n-o pețea nimeni în tot Ardealul, fiindcă trecuse binișor de 50 de ani și semăna izbitor cu Doina Cornea, frumoasa dizidentă aflată-n moarte aparentă.
     Roman, care-l decapitase cu atâta măiestrie pe unchiul său, care, la rândul său, îi scosese ochii fratelui, care frate îi aruncase mama în fântână, n-are o soartă mai bună fiind otrăvit cu măiestrie de boieri. Iar Petru este alungat de un alt fiu al lui Iliaș, pe nume Alexăndrel, care domnește un an și el. Profitând de luptele interne interminabile, generalul ungur Csupor, care comanda armata trimisă de Iancu lui Petru, preia puterea pe o perioadă de două luni sub denumirea popular-miștocărească de Ciubăr. Vodă-Alexăndrel a fost alungat de un alt fiu nelegitim al lui Alex, Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Fane Barosanu, care va fi la rândul său prins și decapitat de un alt frate, Petru Aron, la o nuntă la Răuseni. Ștefan, care mai avea până va ajunge ”cel Mare”, se ține de poala mă-sii apucând calea pribegiei.
     Până în 1455, între Petru Aron și Alexăndrel (sprijinit de boieri și de Ioan Corvin pe-a cărui nepoată o luase de nevastă) au loc mai multe schimbări de ștafetă, Moldova continuând să fie teatrul sângeros al luptelor pentru putere vremelnică. Dar, la 26 august 1455, în Cetatea Albă, Alexăndrel, deși era tânăr și părea destul de sănătos la trup, moare în mod misterios iar Petru Aron va prelua toată puterea până în 1457 când fiul celui ucis de el la Răuseni , adică Ștefan cel Mare, îl va alunga, îl va urmări peste tot, îl va prinde și, firesc la moldoveni, îl va ucide cu mult calm și deosebită satisfacție.
    Petru Aron fusese din aceeași făină cu Alexăndrel. Se umilea la toată lumea fiind un nevolnic care va face Moldova cârpa de șters a tuturor puterilor din jur. Culmea absurdului și a slugărniciei a atins-o în 1455 când a fost de acord să plătească, pentru prima dată, haraciul anual de două mii de zloți ungurești sultanului Mehmed al II-lea, deși acesta nu venise cu oaste ci trimisese, la vrăjeală, un sol. Cum turcaletul a găsit pe tronul Moldovei o balegă umană, a turnat un pic de apă și a rezolvat problema din punctul lui de vedere .
     Dar, din fericire, roata zimțată a istoriei se învârte și după hahalerele care au transformat Moldova într-un imens cimitir de oase domnești, vine în fruntea țării Fane Barosanu, cel care, după vorba colegului meu din clasele primare, Grigore Ureche, ”era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. Sanchi! Sângele boieresc era vinovatu și istoria i-a dat dreptate lui Fane pe care-l venerează până și curvele din Chișinău, care-și dau întâlnire la statuia lui și-i admiră mâna dreaptă în care ține sabia despre care unele povestesc atâtea lucruri interesante de te trec toate apele minerale contrafăcute și nu se aude nici Desdemona Muscă...

PROMOUȘĂN

    În lecția următoare o să aflați detalii despre domnitorul în vremea căruia ar fi vrut să trăiască unele minorități sexuale, că ăsta era democrat de nu-l mai încăpea pielea. De Vlad Țepeș vorbim și pregătiți-vă trupește și sufletește că ăsta n-are toată țigla pe casă și una-două vă trage în țeapă.   Ho, parlamentarilor, ce vă înghesuiți așa!...




31 iulie 2000 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu