DE-AM DISPĂREA DE PARCĂ N-AM FI FOST

De-am dispărea de parcă n-am fi fost
ca nimeni să nu plângă-n urmă
să-ți faci din visul meu un adăpost
în care numai amintirile mai scurmă

Ca doi magneți căzuți în transă
unul într-altul ne-am prelins
și n-am crezut c-ar exista vreo șansă
ca-n golul ce destinul l-a întins

la ceasul înserării, să se-aprindă
lumina ce-a uitat-o Dumnezeu
pe-o etajeră-n sufletul oglindă
unde-am pătruns cu gheara mea de leu 

Și parcă aripile au țâșnit din brațe
și-mbrățișarea noastră era numai zbor
tăcerile de gânduri negre roase
se dilataseră-n fereastra unui nor

Era sfârșitul unei lumi sangvine
în care te-așteptam ca să renaști
și-n toată odiseea către tine
mă resetau luminile de Paști

Dar parc-un vânt sedus de întuneric
tot suflă-n pânza timpului puțin
și mă înghite lacom oul sferic
de câte ori plecările revin

Și totuși mi-este bine-n iadul tău
se crapă în retină câte-un horst
și n-ar fi loc în Cosmos de mai rău
de-am dispărea de parcă n-am fi fost

că ești concretă, nu doar o idee
pe stâncile din noi cresc flori de colț
și pentru un surâs de-al tău, femeie
acestui timp i-aș trage-n piept un glonț


13 iulie 2015