Când n-avea ce face, papa Leon al X-lea convoca cruciade împotriva turcilor. Rezultatele erau jalnice. Lui îi convenea că dădea de lucru subalternilor, care nu mai isprăveau cu robotitul pe lângă mortăciuni: pomeni, slujbe de pomeniri, reînmormântări. Nasol era de Sf. Petru, distribuitorul de suflete care nu mai prididea cu lucrul. Omu' – e un fel de-a zice – deveni nemulțumit că ștabu' suprem se făcea că plouă și nu-i plătea orele suplimentare. Sau măcar să-l avanseze cumva. Că-n sinea lui Sf. Petru spera să scape de la poartă și să fie promovat camerist.
Așadar, în 1514, la Buda (capitala Ungariei, nu acel spațiu interesant și deosebit de creativ unde până și scriitorii se duc singuri să-și verse amarul din fiere), țăranii de diferite naționalități, udemeriști, peuneriști ori viitori tractoriști se strâng ca la bâlci. Cam 40000 de capete țuguiete sperau să scape de iobăgie, c-așa le fusese promis în campania electorală.
În Transilvania era jale. Îndeosebi la casele nobilimii că nu mai avea cine le munci pământurile. Din care pricină îi schingiuiau cu măiestrie pe cei rămași în fastuoasele bordeie din balegă și lut. Și cum ăștia erau femei, copii și boșorogi, mai puțin rezistenți la torturi, țipau cât era noaptea de lungă. Ziua nu, că erau la muncă.
Auzind cele petrecute acasă, pe domeniul privat al maghiarului, țăranii hotărăsc să facă pasul la ofsaid. Înarmați până-n măsele cu ura de clasă, îl pun în frunte pe un mic nobil secui, Gheorghe Doja, conducătorul preconizatei cruciade și fac turism modern prin Transilvania. O ard bine de tot, că erau cam nervoși, iar pe nobilii găsiți în punctele cheie ale traseelor îi cam ucid. Gașca a pătruns din trei direcții, sub comanda lui Gheorghiță, a fratelui său Grigore și a popii Laurențiu. După ce surclasează armata lui Ștefan Bathory și Nicolae Csaky, vizitează Oradea, Bihorul, Sălajul, Sighișoara, Rodna, Bistrița, Clujul unde se lasă cu strigături și focuri de tabără bine întreținute. La Sighișoara au fost întâmpinați de primar în persoană. Bucuria revederii cu alesul urbei a fost atât de mare încât n-au putut rezista tentației de a-l omorî imediat. Ultimul obiectiv turistic demn de distrus a fost Timișoara. Aici însă, se produce un scurt-circuit istoric. Armata voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, mătură pe jos cu răsculații. Însăși căpeteniile cad prizoniere. Grigore Doja este judecat sumar,direct de călău, popa Laurențiu este ars la Cluj, dar numai după ce fusese tras temeinic în țeapă, iar Gheorghe Doja a avut parte de un proces mai lung, firesc pentru rangul său.
Așezat într-o poziție sexy, gol, pe un tron înroșit în foc a constatat într-o fracțiune de secundă că situația e fierbinte. Coroana roșiatică precum o linie erotică pe care călăii i-au așezat-o în vârful capului nu l-a deranjat deloc întrucât nu a mai simțit-o. Când și-a revenit a realizat că nobilii fraternizaseră cu țăranii, altminteri nu se explica ceea ce vedea ca prin ceață în fața ochilor: barosanii îi serveau cu fripturi pe zdrențuroși și ăștia mâncau cu o poftă neomenească de parcă nu haliseră de 15 zile. Doja nu era victima unei halucinații: ce vedea era autentic, numai un amănunt îi scăpă; carnea pe care o băgau la jgheab iobagii era smulsă cu un clește special, din trupul propriu și personal. Din fericire pentru el, Gicsi n-a mai prins și ciorba de potroace, din oase de conducători, fiind foarte prins cu trecerea într-o lume mai bună. Oricum a murit fericit, convins că expresia celebră „orice revoluție își devoră conducătorii” nu e o vrăjeală.
Rezultatele răscoalei au fost nasoale: nobilii au accentuat asuprirea, ba prin intermediul unuia, Verboczy, autorul „Tripartitum”-ului, i-au dat și un temei juridic. Asta-i înrăiește și mai tare pe iobagii români care se răscoală în 1526 sub conducerea lui Iovan Țarul, și în 1599 cu ocazia vizitei de cucerire a lui Mișu Caftangiul în Transilvania. Din nenorocire, situația lor nu s-a îmbunătățit. A continuat să fie la fel până în zilele noastre.
PROMOUȘĂN
Ați auzit de Mircea cel Bătrân? N-ați auzit?! Vai de capetele voastre! Tot eu să vă învăț...
În Transilvania era jale. Îndeosebi la casele nobilimii că nu mai avea cine le munci pământurile. Din care pricină îi schingiuiau cu măiestrie pe cei rămași în fastuoasele bordeie din balegă și lut. Și cum ăștia erau femei, copii și boșorogi, mai puțin rezistenți la torturi, țipau cât era noaptea de lungă. Ziua nu, că erau la muncă.
Auzind cele petrecute acasă, pe domeniul privat al maghiarului, țăranii hotărăsc să facă pasul la ofsaid. Înarmați până-n măsele cu ura de clasă, îl pun în frunte pe un mic nobil secui, Gheorghe Doja, conducătorul preconizatei cruciade și fac turism modern prin Transilvania. O ard bine de tot, că erau cam nervoși, iar pe nobilii găsiți în punctele cheie ale traseelor îi cam ucid. Gașca a pătruns din trei direcții, sub comanda lui Gheorghiță, a fratelui său Grigore și a popii Laurențiu. După ce surclasează armata lui Ștefan Bathory și Nicolae Csaky, vizitează Oradea, Bihorul, Sălajul, Sighișoara, Rodna, Bistrița, Clujul unde se lasă cu strigături și focuri de tabără bine întreținute. La Sighișoara au fost întâmpinați de primar în persoană. Bucuria revederii cu alesul urbei a fost atât de mare încât n-au putut rezista tentației de a-l omorî imediat. Ultimul obiectiv turistic demn de distrus a fost Timișoara. Aici însă, se produce un scurt-circuit istoric. Armata voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, mătură pe jos cu răsculații. Însăși căpeteniile cad prizoniere. Grigore Doja este judecat sumar,direct de călău, popa Laurențiu este ars la Cluj, dar numai după ce fusese tras temeinic în țeapă, iar Gheorghe Doja a avut parte de un proces mai lung, firesc pentru rangul său.
Așezat într-o poziție sexy, gol, pe un tron înroșit în foc a constatat într-o fracțiune de secundă că situația e fierbinte. Coroana roșiatică precum o linie erotică pe care călăii i-au așezat-o în vârful capului nu l-a deranjat deloc întrucât nu a mai simțit-o. Când și-a revenit a realizat că nobilii fraternizaseră cu țăranii, altminteri nu se explica ceea ce vedea ca prin ceață în fața ochilor: barosanii îi serveau cu fripturi pe zdrențuroși și ăștia mâncau cu o poftă neomenească de parcă nu haliseră de 15 zile. Doja nu era victima unei halucinații: ce vedea era autentic, numai un amănunt îi scăpă; carnea pe care o băgau la jgheab iobagii era smulsă cu un clește special, din trupul propriu și personal. Din fericire pentru el, Gicsi n-a mai prins și ciorba de potroace, din oase de conducători, fiind foarte prins cu trecerea într-o lume mai bună. Oricum a murit fericit, convins că expresia celebră „orice revoluție își devoră conducătorii” nu e o vrăjeală.
Rezultatele răscoalei au fost nasoale: nobilii au accentuat asuprirea, ba prin intermediul unuia, Verboczy, autorul „Tripartitum”-ului, i-au dat și un temei juridic. Asta-i înrăiește și mai tare pe iobagii români care se răscoală în 1526 sub conducerea lui Iovan Țarul, și în 1599 cu ocazia vizitei de cucerire a lui Mișu Caftangiul în Transilvania. Din nenorocire, situația lor nu s-a îmbunătățit. A continuat să fie la fel până în zilele noastre.
PROMOUȘĂN
Ați auzit de Mircea cel Bătrân? N-ați auzit?! Vai de capetele voastre! Tot eu să vă învăț...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu