De la Nicolae Alexandru (1352-1364) încoace, călăuziți de firul roșu, galben și albastru al istoriei, valahii tot într-o cafteală au dus-o, de-au ajuns să râdă de ei neisprăviții de unguri, zicându-le că sunt cam bătuți în cap, c-altfel nu se explică de ce nu-și schimbă modul de viață. Ceea ce era, în mod evident, fals, că ”cine zice ăla e”, după cum a replicat urmașul lui Basarab:
-Despre noi se poate spune orice, dar singurul adevăr istoric de necontestat e că am fost sâcâiți de toți neisprăviții, dar nu mai mult decât atât, că n-am avut slugărnicia necesară să le permitem să ne se urce pe cutia ucraineană. Însă n-o să-mi pierd timpul cu explicații absurde că nu-s Eugen Ionescu și am o grămadă de treabă.
Adevăr grăia, omul era ocupat cu lucruri serioase, n-avea timp de analize literare și măcelăriri lingvistice pe care le considera bazaconii intelectuale. Mai întâi l-a luat la mișto pe episcopul Dimitrie din Oradea, trimis de Ludovic, regele maghiar, spre a trata ”pace și concordie”.
-Popo, eu n-am nimic cu nea Caisă ăsta al vostru, nu mă interesează dacă și-a făcut clasele primare la zi sau la fără frecvență, așa că nu înțeleg rostul vizitei tale. N-aveți nicio preocupare sau care-i problema cu voi de mișunați ca liliecii prin zona noastră crepusculară. Uite care-i chestia: spune-i ăluia de te-a trimis că dacă mai umblă cu șopârle pe aici, prin Valahia, o să mă zburlesc la el de nu se vede. Ce, au uitat ungurii de balul de la Posada, ori s-au tâmpit de tot?
Cât despre orientarea mea religioasă, stai în banca ta! Crezi că dacă matracuca de nevastă-mea, doamna Clara pentru voi, e catolică, mă aburiți și pe mine? Nu mai visați cu ochii zgâiți, frumușeilor, că taman ieri am tăiat panglica inaugurală la Mitropolia Ortodoxă, dependentă de Bizanț. Dacă mai insiști pe aici îți arăt și cu ce am tăiat-o, cheri, dacă înțelegi ce vreau să-ți spun cu atâta delicatețe...
Popa a înțeles și l-a lăsat pe Nic să-și îndeplinească misiunea istorică, adică să-și mărite fetele: pe Elisabeta cu Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei, pe Ana cu Ioan-Sracimir, țarul Bulgariei, pe Anca cu Ștefan Uroș, țarul sârbilor. Nicolae Alexandru devenise lider zonal prin intermediul fiicelor sale. Din cauza asta plesneau de invidie unii demnitari care aveau și ei fete de măritat, dar luate de valul necruțător al tranziției se încurcaseră atât de tare cu niște stripperi că mai să moară badulele de plăcere jucându-se necontenit cu dânșii.
La momentul decesului lui Nic, primul dintre fiii lui, Vladislav (1364-1377) se pomeni că se poate da în bărci, fără reținere, prin toți Balcanii. Ceea ce l-a supărat pe Ludovic, care a anunțat că o să-l pună la respect pe valah fiindcă ”imita obiceiurile rele ale părintelui său”. Când a auzit năprasnica veste, Vladislav s-a îngrozit de râs, mai ales că ungurul atacase Bulgaria, pe care a și cucerit-o destul de ușor, nicidecum Valahia, la care se uita chiorâș. În acest moment, destul de important, Vlaicu (așa-i spuneau gagicile), a considerat că-i momentul să intervină cu oștirea lui de turmentați. Cum ungurii săriseră gârla și ajunseseră până la Târgoviște, valahii i-au bătut acolo, fapt ce l-a pus pe gânduri pe Ludovic, zis și ”cel Mare”, care imediat își va schimba atitudinea față de Vlaicu, acceptându-i toate capriciile. Acestea se rezumau la Banatul de Severin, la Țara Făgărașului și încă vreo două-trei bagatele d-astea simpatice foc. Punând mâna și pe Vidin, valahul îl reîncoronează pe neisprăvitu de cumnatu-său, de Sracimir vorbim, care, în definitiv, nu era băiat rău dar fuma prea mult, îl lua repede cu amețeală și nu ținea la tăvăleală. Și cum tăvăleala era principalul mod de viață și în acea vreme, Sracimir nu va face prea mulți purici pe tron, întrucât în 1369 turcii cuceresc Vidinul și atacă Valahia.
Când au auzit amuzanta veste, tinerele valahe, ”crescute pe buturugă”, după cum afirmă cronicarii serioși, au mers cu jalba-n proțap la bărbații lor. Ele cereau nici mai mult nici mai puțin decât să se ducă la luptă, considerând că a venit vremea să apere ținuturile strămoșești, cu piepturile lor bogate de monarhiste.
-Ce, credeți că nu putem face față unui război de uzură cu turcii? Ce dacă sunt câtă frunză și iarbă? Cu atât mai bine, nu putem scăpa un asemenea chilipir! O să ne facem datoria până la capăt și vă garantăm că nu va rămâne niciun otoman neprelucrat. Insistăm să ne lăsați!
Bărbații au fost de acord că și așa erau mai interesați de campionatul de table aflat în plină desfășurare, decât de război. Ba s-au arătat bucuroși când unul Guvide, de semăna leit cu Cătălin Botezatu, a zis că o să le conducă el și dacă n-o să le placă să nu-i zică lui...pește.
-Și dacă nu vin plin de parale, să mă spânzurați de cureaua de la bermude!, a plusat heterosexualul.
Discuția de la urmă o prinsese și Vladislav care se întorsese de la luptă unde fusese însoțit de cealaltă parte a oștirii că turcii ăștia n-aveau cine știe ce faimă și a considerat că nu-i cazul să deranjeze pe toată lumea. Spre disperarea inimoaselor românce, Vlaicu anunță că niciun turc nu mai mișcă din motive de sabie, suliță ori săgeată otrăvită. Jale mare între femei care speraseră să mai facă un ban cinstit cu ocazia luptelor corp la corp, anulate atât de brutal.
- Vreți bani? le-a întrebat Vodă. Se rezolvă, nu mai plângeți, că știți că mi-e inima slabă când e vorba de femei. Așadar, terminați cu bocetul că vă plesnesc peste bot de nu vă vedeți! Ce, s-au terminat bărbații în Valahia?
- Nu s-au terminat, Măria Ta, dar nu mai sunt buni de nimic. N-au parale și o țin ca gaia mațu că totu-i pe de-a moaca. Cică ar plăti dacă ar avea cu ce...
Vlaicu, care ținea la năroade mai mult decât Radu Hârbu la FPS, s-a pus pe bătut monede. Pe prima a bătut-o de-a frânt-o, că era nevastă-sa și, zicea el, ”ce, mă, femeia nu-i monedă de schimb?”, dar pe următoarele le-a ciocănit cu delicatețe că era vorba de ducați, dinari și bani, adică primele monede românești. P-astea le-a semnat, paradoxal, cu numele său, deși primul lui sfetnic, Gudur Isărescu, ar fi vrut să pună el degetul...
-Ia laba, bâzdâganie, c-ăștia sunt bani adevărați, nu d-ăia pe care te joci tu toată ziua cu pixu, de-arăți precum stixu...Păi, c-o monedă d-asta cumpăr trei de-alde tine și mai primesc și-un rest din Adrian Vasilescu, așa că vezi-ți de sectorul care te privește. Fă-te că ești prim-ministru și scutește-mă, că am treabă, știi că nu prea le am p-astea cu scrisul. Ehei, dacă semănam cu poetul de bunică-miu, ce repede terminam de semnat, așa va mai dura vreun secol. Poate s-o-ndura Dumnezeu și-o mai veni vreunul cu pretenții teritoriale, c-altfel aici îmi putrezesc oasele...
Lui Vlaicu i-a urmat la domnie Radu, fratele său, tatăl viitorului Mircea cel Bătrân, și s-a remarcat prin luptele de mai mică amploare, dar permanente, pe care le-a purtat cu ungurii, pe care i-a ciupit cu o regularitate dezarmantă. Fi-su din prima căsătorie, Dan I, i-a continuat politica demnă de cascadorii plânsului , amestecându-se în conflicte prin Ungaria și Bulgaria, fapte ce i-au prilejuit întâlnirea înainte de vreme cu Sfântul Petrică, spre bucuria valahilor cărora nu prea le plăcea zurbagiul, de vreme ce fratele său, Mircea, părea mult mai potrivit pentru scaunul domnesc. Ceea ce istoria a dovedit-o cu prisosință, după cum veți vedea cât de curând. Că Mircea ăsta, oameni buni, le avea cu de toate: se pricepea la construcții faraonice, politică regională, cultură agricolă, știa să facă și copii, ce-o mai lungim, omul părea predestinat domniei. Era, ca să sintetizăm, un fel de Ceaușescu. Că nici el, săracu, n-avea cine știe ce școală...
PROMOUȘĂN
Dacă vă era dor de moldoveni, aveți răbdare olecuță, și-o să aflați cum i-au fiert în suc propriu urmașii lui Bogdan I pe toți prietenii și dușmanii lor.Și la urma urmei și ai noștri. D-aia vă zic să nu scăpați capitolul ”Mușatinii și-au înnebunit vecinii!” c-o să regretați toată viața, chiar dacă habar n-aveți despre ce este vorba...
17 aprilie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu