Fiul lui Roman I era olecuță moale, chiar bleguț, dar nu din cauza asta i-au zis moldovenii ”cel Bun” ci pentru că le avea tare de tot cu învârtelile politice și din care pricină reușise să conducă Moldova vreme de 31 de ani (1400-1432, 1 ianuarie), perioadă în care dușmanii au poftit-o intens dar n-au reușit s-o înhațe. În epoca respectivă țara a înflorit și a fost liniște suspectă încât poporul se blegise de tot. Toată ziua bea vin, făcea copii și, uneori, muncea pământul.Vremuri bune, ce să mai vorbim, dacă ne gândim la numeroasele conflicte în care fusese amestecată Moldova în timpul predecesorilor (Roman I, Petru Mușat și alți zimbri furioși) sau, mai ales, ale cumplitelor evenimente ce se vor desfășura sub urmași, până la venirea pe tron a lui Fane Barosanu. Dar, ca să fie liniște în țară, Alex trebuia să se alieze cu ciumeții din jur, dușmani tradiționali, care nu doreau decât să împartă Moldova între ei, că era tare atrăgătoare, afurisita. Cu ungurii nu s-a aliat că nu-i înghițea din principiu, pe valahi n-avea cum să-i supere că pe el îl pusese pe tron Mircea cel Bătrân, cu care de altfel se înțelegea perfect în românește, iar cu polonii trebuia să se alieze că altminteri o încurca rău de tot cu boanghenii lui Sigismund.
Așa se face, oameni buni, că, deși ta-su, Roman I, fusese închis de poloni, moldoveanul fu nevoit din motive politice să pupe poala polonului Vladislav Jagello, căruia i-au plăcut atât de mult vorbele de supușenie meșteșugite de Alex, încât îl puse să le repete de mai multe ori, sub forma unui jurământ de credință (în 1402, 1404, 1407 și 1411) pe care aproape că-l învățase pe deasupra.
Moda vasalității era o regulă în Evul Mediu (de-un par exampl, regele englez era vasalul celui francez când nu și-o trăgeau reciproc în barbă ), dar ea a fost păstrată de conducătorii Moldovei până astăzi când se închină până la pământ în fața rușilor și a nevestelor, ca și cei ai Valahiei surori, care pupă poala oricui, în funcție de cum bate vântul istoriei și, mai ales, de cine este chiriașul grăbit al Palatului Domnesc, anticamera Beciului Domnesc.
Aceste jurăminte ale lui Alexandru, umilitoare dar necesare, au avut drept rezultat recunoașterea, în anul 1411, de către regele polon, a faptului că încă îi mai este dator Moldovei ”o mie de ruble din argint frâncesc” din împrumutul făcut pe vremea lui Petru Mușat și la ale cărui clauze renunțase într-un moment dificil Ștefan al II-lea, fostul domnitor, care se iubea cu ungurii ceva de speriat, îi strângea în brațe până le săreau ochii din cap (vă mai amintiți distracția de la Ghindăoani, nașparliilor?)
Cu toate că Alexandru și-a respectat promisiunea de-a-l ajuta pe Vladislav , oricând și oriunde, polonul a fost bulangiu și-n 1412, la Lublau, se înțelege cu Sigismund Maghiarul să monitorizeze Moldova și, dacă Alex calcă pe bec, s-o împartă între ei. Că ăștia au fost flămânzi de când i-au fătat mămicile lor din pustă. Și vicleni de nu se poate povesti că înțelegerea lor a rămas secretă până în 1429.
Alex își vede conștiincios de treabă și-l ajută pe Vladislav împotriva cavalerilor teutoni, în două rânduri, în 1410, la Grunwald, și în 1422, la Marienburg, unde cavalerii spătarului Coman s-au umplut de glorie deșartă. Ce s-a întâmplat? Moldovenii, după cum le era firea și obiceiul, au băut până s-au făcut mangă într-o pădure din fața cetății. Când au epuizat budanele cu vin, au trimis un pâlc de ostași, care se mai puteau ține pe cele aproximativ două picioare, să aducă licoarea favorită. În timp ce aceștia se întorceau, cavalerii teutoni i-au mirosit, că duhneau de la o poștă, și i-au luat la goană. Cum la moldoveni există un respect colosal pentru proverbul ”fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”, bravii ostași nu au fost prinși deși dușmanii s-au străduit până au leșinat iepele sub dânșii de atâta preludiu. Tupilați în spatele copacilor, strămoșii lui Cătălin Moroșanu i-au întâmpinat pe teutoni cu niște copaci abia ațânați și cu o ploaie de săgeți eliberatoare de suflete către înaltul cerului, astfel că în scurt timp au putut să-și reia monstruoasa petrecere. E adevărat că nu s-au pus pe băut decât după jefuirea cadravelor, dar asta i-a umplut de stima polonilor care stăteau pitiți în cetate admirând vitejia moldovenilor, mult mai puțini numeric decât teutonii. Că nu le-au sărit în ajutor nu se pune, că moldovenii veniseră să-i ajute pe ei, nu invers.
Despre câte parale valora prietenia lui Vladisav, Alex avea să se lămurească în 1429 când, la Luck, Sigismund cere, sub diverse pretexte ( pe care, totuși, Vladislav le-a respins), aplicarea prevederilor înțelegerii secrete de la Lublau, care însemna desființarea Moldovei ca stat. Bleg, bleg, moldoveanul, dar de data asta s-a supărat și-n ultimii ani ai domniei l-a tratat cu sictir pe Jagello, ba, împotriva convingerilor sale, l-a sprijinit pe Sigismund în războiul început în iulie 1431 și încheiat după moarte domnitorului. Moarte care i-a bucurat nespus pe turci fiindcă Alexandru, primul domn moldovean care i-a înfruntat ( în 1420), i-a fript ori de câte ori i-a prins în ofsaid, atacând cu nerușinare Moldova (ca în 1431, de exemplu) în nume propriu sau în cel al lui Dan al II-lea, zurbagiul care vroia Chilia numai pentru sine. De altfel, Alex îl înlocuiește pe Dan cu Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrân, care după cum bine știți, dacă ați căscat bine ochii la lecțiile anterioare, îl înscăunase pe el în 1400. Aldea, în semn de recunoștință, își ia numele de Alexandru, după cel al binefăcătorului său, dar botezul ăsta autoimpus nu avu niciun efect asupra evoluției sale istorice pe care dumneavoastră ați halit-o deja.
Dar până la urmă, Alexandru cel Bun la toate ciudățeniile istorice făcu exact ce a făcut Mircea cel Bătrân cu 18 ani mai devreme, adică se apucă să petreacă revelionul. Vinul fu cam gros, că la primele ore ale dimineții zilei de 1 ianuarie 1432, când cocoșii se trezesc din mahmureală și cântă fără convingere o manea pe gardurile înghețate, decedă și fu transferat la mănăstirea Bistrița, pe care o zidise să-i mai ierte Dumnezeu păcatele trupești. Că Alexandru cel Bun la pat a preacurvit în prostie, având trei neveste oficiale ( Ana, Ringala-Maria și Marina) și nenumărate amante (cea mai cunoscută fiind Stanca, despre care o să aflați mai multe în cutremurătorul episod ”O tragedie moldovenească”).
Despre copiii săi o să aflați mai multe amănunte mai în josul istoriei noastre, că Alex a avut niște puradei ceva de speriat, mai ciudați chiar și decât ai lui Mircea cel Bătrân, dacă e posibil să credeți sau măcar să vă imaginați așa ceva...
PROMOUȘĂN
Pentru lectura următoare cumpărați-vă batiste că-n capitolul ”O tragedie moldovenească” o să aflați cam ce tipuri de glume făceau fiii lui Alex. Ăștia, spirite moderne, își aruncau mamele prin fântâni și-și scoteau ochii ori de câte ori aveau ocazia.
La vremea întâmplării acestei nenorociri, în biserica de la Bistrița a fost jale mare, lumea se dădea cu capetele de pereți, iar popa plângea cu sughițuri că se terminase băutura...
17 iulie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu