După moartea marelui domnitor-care-i avusese la degetul mic pe toți vecinii cu pretenții de mari barosani-în Valahia a urmat o perioadă tulbure ca privirea lui Nicolae Văcăroiu, caracterizată de lupta pentru putere dintre copchiii săi și cei zămisliți de zănatecul Dan I. De multe ori aceste căzături politice, lideri regionali prin definiție, se luptau (și) între ei pentru ciolan, nedându-se la o parte din a-și organiza unii altora decesul, cu ajutorul decisiv al străinilor, fie turci, fie maghiari, în viziunea lor aspectul ăsta nefiind semnificativ.
Văzând halul în care se risipește o țară pe care o făcuse puternică și respectată în zonă, Mircea se răsucea disperat în mormânt. Disperat, dar inutil că pe urmașii săi, sânge stricat din sângele său, îi dureau în cot de amintirea celebrului părinte care jucase superb în atâtea filme de lung metraj, ba chiar și în documentare.
Cât despre țară ce să mai vorbim, nu-i mai interesau conceptul că ei deveniseră europeni și-n Europa interesu poartă fesu, noțiuni ca patrie, națiune, independență fiind considerate scandaloase.
După Mircea cel Bătrân a urmat la domnie Mihail I (1418-1420), care era aliat cu ta-su la conducerea statului încă din 1413. N-a fost băiat rău, dar n-a apucat să arate ce poate fiindcă a pierit într-o luptă cu turcii, la 28 octombrie 1420, desfășurată prin părțile Severinului.
În locul său, turcii îl pun să stea capră pe Radu Praznaglava (1420-1422), care, pe ce că avea o coafură gen ”Răzvan Theodorescu”, arăta ca dracu de Băsescu. Nu era mobilat nici la mansardă, ce s-o mai dăm după cireș încercând să eludăm adevărul istoric, era prost de dădea în gropi. Că și atunci, ca și astăzi, gropile erau principalele atracții turistice în Valahia. Se prea poate ca lucrurile să nu fi stat chiar așa de rău în privința puterii de înțelegere a lui Radu, însă contemporanii l-au bârfit intens întrucât venise pe tron cu ajutorul turcilor, fiind primul valah care a apelat la ajutorul acestor sclemberiști. Dar se pare că Praznaglava a fost un vizionar că, după ce el i-a pupat papucii padișahului, în secolele următoare aproape toți domnitorii vor face actul sexual respectiv. Și dacă stăm bine și ne gândim, moda nu s-a schimbat nici până astăzi. Singura diferență fiind destinatarul pupăturilor de umilință ale fomiștilor de putere.
Între 1422 și 1427, între Radu Praznaglava și Dan al II-lea, vărul său ( fiul lui Dan I), se dau numeroase lupte pentru domnie. Dan al II-lea era sprijinit de unguri, iar Radu de turci. Balanța s-a înclinat de ambele părți, dar până la urmă se dovedește că Dan al II-lea are sânge-n el din belșug și obține mai multe victorii importante. El va domni până-n 1431 și, după cum îi era sămânța (ta-su fusese tot un zurbagiu care-și găsise sfârșitul pe câmpul de luptă), se va lupta necontenit cu turcii, ba mai mult, se va da ganțos și la Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, care era cam nervos de felul lui și l-a dat automat cu zgabarcele-n sus punând în locul său pe Alexandru Aldea (1431-1436). Aldea-care-și luase numele de Alexandru, în semn de recunoștință față de protectorul său-a încercat să fie sublim dar a sfârșit prin a fi ridicol, căci, după ce s-a opus fără succes otomanilor, până la urmă s-a supus lor, plătindu-le tribut și trimițând ca ostatici vreo 20 de fii de boieri, lucru nemaiîntâlnit până atunci.
Prin urmare, în decembrie 1436, când Vlad Dracu, adică fra-su, vine cu ajutor unguresc și-l dărâmă, boierii trec de partea acestuia, cu excepția marelui vornic Albu, care a fost de fapt conducătorul din umbră al trebilor țării pe toată perioada domnie lui Aldea. Că trebuie să vă mărturisim cu mâna pe pixul cu gel că Aldea, neavând cine știe ce sprijin popular, fiindcă era prea democrat și prea european pentru neînțelegătorul popor român (colegii lui, domnitori de un mandat, pot depune mărturie mincinoasă), experimentase la alegeri modelul președinte-domnitor-democrat, vornic-tehnocrat. Schema îi reușise parțial deoarece după aducerea lui Albu în fruntea bucatelor, el ajunsese un domnitor de paie cu bălegar, adică îngrășământ natural pe scaunul domnesc, situație în care nimeni nu-l mai băga în seamă, cu excepția canalului de scurgere TV România 1, unde se holbează cât e ziulica de lungă babele lui Iliescu. E clar că efectul propagandistic era zero, dar asta nu deranja, că lui i se părea vital să se simtă domnitor, nu să fie.
Vlad Dracul (1436-1442) rămâne în istorie în primul rând prin simpaticul său supranume, dar mai ales ca fiind tatăl lui Vlad Țepeș. În timpul vieții s-a dovedit a fi dracu gol, ce s-a întâmplat cu el după moarte nu mai știm că sursele noastre istorice n-au pătruns-încă!-până acolo. Explicația unor istorici fără treabă, dar cu barbă,cum că porecla i se trage de la ordinul dragonului, e apă de ploaie, abureală pentru fraieri.
Mai întâi, Vlad se închină (vorba vine, că turcii nu prea erau duși la biserică) otomanilor, fiind foarte apreciat de sultan pentru frumosul gest, după care îi însoțește (în 1438) în Transilvania la prădat, violat și furat. La întoarcere, având mustrări de conștiință, deși habar n-avea că posedă așa ceva, reușește să salveze mulți creștini din robia turcească, luând prizonierii cu el și eliberându-i după plecarea necredincioșilor. Fapta a ajuns la urechea tip ”prințul Charles” a lui Murad al II-lea care se pare că avea auzul foarte fin. Vlad a fost chemat la Adrianopol și el, ca prostu, s-a dus, fiind întemnițat împreună cu fiii săi, Vlad (Țepeș) și Radu (cel Frumos). Celălalt fiu, Mircea, rămăsese la conducerea Valahiei, dar fusese înlocuit de Iancu de Hunedoara cu Basarab Voievod (1442-1443), fiul lui Dan al II-lea.
Cum-necum, în 1443, Vlad se cațără din nou pe tron (1443-1447) și o dă la pace cu creștinii, participând la toate expedițiile întreprinse de Iancu împotriva turcilor. Dar firea lui drăcească îl face să treacă din nou de cealaltă parte a baricadei, ceea ce-l supără pe Iancu, care, în decembrie 1447, îl decapitează la Bălteni, împrejurare în care dispare și Mircea, prezumtivul moștenitor. Ceilalți fii ai lui Vlad Dracu, legitimi ( Vlad și Radu) și nelegitimi ( iar Vlad, iar Mircea) se vor lupta cu înverșunare pentru domnie și o vor obține în capitolele următoare.
Pe tron ajunge Vladislav al II-lea (1448-1456), fiul lui Dan al II-lea, care trece de partea necredincioșilor, ceea ce atrage represaliile lui Iancu, care îi ia mai întâi Amlașul și Făgărașul ( la 23 aprilie 1452) după care îl deposedează la Târgșor (în 1456) chiar de propria-i viață.
Pe tron urmează șugubețul Vlad Țepeș care mai domnise vreo două luni în 1448, în lipsa titularului Vladislav, care-l însoțea pe Ioan Corvin în Kossovo, unde turcii le-au mai dat o lecție de bell-canto cu strigături.
Dar despre Vlad Țepeș vă vom povesti mai încolo că omu ăsta e atât de interesant și a făcut atâtea lucruri minunate pentru țară încât și astăzi, când îl doare la lingurică pe valah, se roagă la Dumnezeu să-l reinventeze măcar pentru câteva luni, spre imensa bucurie și satisfacție a unor parlamentari care-conform articolului 200 din Codul Penal- abia așteaptă să fie trași în țeapă...
PROMOUȘĂN
Așa-i că vă e dor de moldoveni ca de o ploaie cu grindină? Stați liniștiți la locurile voastre că în episodul viitor despre dânșii vom vorbi. Mai precis despre marele domnitor Alexandru cel Bleg.
17 iulie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu