Mă uit prin văzduh și nu văd nimic
ecoul s-a risipit în propria-i umbră
scările de fum le complic
și-n mine urlă tăcerea de tundră
S-ar rupe și lanțul iertării de frig
și-ar lua amintirea-n copite
mă caut prin sânge, de spaimă mă strig
și-mi latră în palmă corăbii topite
pe care am traversat prin secundă
furtuni de granit și bazalt
ca-ntr-un colț de mirări să se-ascundă
escale întinse de uitare în șpalt
dintr-o viață târâtă în lanțuri
strânse-n corsetul senilului lacăt
se-ascund diminețile-n șanțuri
să-i punem mareei acesteia capăt
Nu se mai vede nici ziua de noapte
oglinda-și întinde privirea de jar
se aud răstignite tăcerile coapte
iar viața e-o moarte spoită cu var
24 iulie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu