Prin 1396, valahul își omora timpul cu ciocanul de bătut șnițele. I se defectase monitorul și pierdea episoade esențiale din ”Cântarea României”, memorabila creație a unor dizidenți sadea ca Lucia Obrazu-Grosu Longin și Vartan Șmecherian. Era nervos. Porcul nu-l tăiase, campionatul se terminase, turcii nu mai veneau s-o pună de-o cafteală, jocurile Bingo se desființaseră din lipsă de fraieri, ce s-o mai lungim, plictiseala era totală.
În țară era liniște că retezase o mulțime de nasuri boierești care zăceau de cam multă vreme în turul șalvarilor turcești. Toată puterea era în mâna lui că, într-un moment de inspirație, dizolvase instituțiile democratice.. ”Că-zicea el-nu era bune de nimic. Aleșii păpau banii prostimii cu lopata și-și făceau tot felul de acareturi care mai de care mai fățoase, mai de neam prost. Ce nevoie avea Mandea de Parlament, de Guvern și de alte șerpării de-astea?! Mai mult mă încurcau cu inițiativele lor dadaiste. Uite că fără ei am pus țara pe picioare, e ordine în armată, în administrație, i-am învins pe otomani, de ce să fiu modest, am făcut treabă bună! Dar ghinionul dracului, când să mă eliberez de toată tensiunea acumulată în câmpul muncii, mi se strică televizorul...”
Mircea îl lovi cu pumnul. Carcasa plesni și pe ecran apăru Sergiu:
-Mircea! Mircea! Mă auzi? Sunt comisarul Moldovan. Fă-te că lucrezi! Se declanșează acțiunea ”Ultimul cartuș de ”Assos” ”.
Mircea beli ochii cât cepele când auzi parola, se sui pe cal și dădu primul decret din după-amiaza aceea, care, ca de obicei, avea un singur articol, adică era scurt și cuprinzător:
-După mine, valahilor, e nasulie mare!
Nu se opri decât la Nicopole, unde fusese convocat de boșii Uniunii Europene a Fraierilor, adică de Sigismund de Luxemburg, Filip de Artois, Jean de Nevers, Ioan de Zallern, ducele de Lancaster și alți ciumeți de aceeași teapă ce voiau să-i pună pe turci cu botul pe labele de la picioare. Mircea vru să atace primul oștirea otomană, că le era jupân, dar ducele de Burgundia îi zise lui Sigismund că lui i se cuvine cinstea asta, nu pârlitului de valah, care e drept că dădea bine cu brandul, dar avea statut de invitat nu de membru cu drepturi depline și, în definitiv, nici nu era de sânge albastru.
Așa stând lucrurile, ducelui nu i s-a refuzat cinstea de a fi omorât primul împreună cu cei 6000 de oșteni ai săi care s-au orientat greșit în viață și din prostie sau incompetență l-au urmat și în moarte. Nici ceilalți participanți n-au avut o soartă mai fericită, că turcii odată porniți pe omor își făceau treaba cu simț de răspundere.
Viteazul Mircea s-a retras împreună cu voievodul transilvănean Știbor în Valahia, văzându-și de treburile lui, altele decât cele ale închipuiților de occidentali.
În 1397, valahul îi zdrobește pe turcii veniți să facă plajă pe malurile Ialomiței, iar în 1400 îi întâmpină pe vechii lui parteneri de tir, scrimă și echitație care se întorceau plini de prăzi din Transilvania. De bucurie că i-a revăzut, Mircea i-a ucis aproape pe toți, din numeroasa armată (cifrată de o știre din insula Creta la 66.000 de ciumeți!) scăpând doar vreo 3.000 de inși care au fost mai inspirați și au aplicat metoda ”Gabriela Szabo”, adică ”fugi mai repede decât cei din urma ta”. Așa ajunse Mircea un fel de ”Nașu-mare” al turcilor, lucru de care țin seamă îndeosebi fiii lui Baiazid, care se vor smiorcăi pe la fereastra valahului, după interesantul sfârșit al iubitului lor părinte, că, luat de valul istoriei, am uitat să vă spun ce s-a întâmplat în 1402. Păi ce să se întâmple, nimic deosebit, doar că s-a inventat proverbul ”orice naș își are nașul”, în condițiile în care Baiazid Ilderim a fost învins în propriul fief, la Ankara, și luat prizonier de Timur Lenk, un mongol care era dracul gol și venise la renumita clinică să-și opereze un picior care li se părea contemporanilor mai scurt decât celălalt. Nemulțumit de serviciile medicale, l-a băgat pe Baiazid într-o cușcă aurită, probabil un fake, și l-a omenit cu apă și sare până a plesnit de fericire Mircea, care știa că de acum n-are adversar în Balcani, că nimeni nu se pricepea mai bine ca el la machiavelâcuri în vremea aceea. Poate Ionică, copilul de suflet de pe lângă curtea domnească, dar tocmai atunci era cu o bursă la Academia Frunze, sau Adrian Prostea, care însă căzuse în propria cursă la Paris unde, după cum se știe, orice câine cât de mic e un pic și bolșevic. Dacă nu mă credeți citiți-l pe Grigore Alexandrescu. Cine a fost Grigore Alexandrescu? Ei, asta-i bună, prea vreți să aflați totul dintr-o dată...
Mircea l-a susținut pe Musa-Celebi, fiul lui Ilderim, să ajungă sultan și după ce acesta a fost ucis de fratele său (tot așa cum și el îl decedase pe brotherul Suleiman) i-a acordat ajutor și lui Mustafa. Tot copil de pripas de-al lui Baiazid, tot un neisprăvit că până la urmă puterea este preluată de Mehmed I, care nu poate trece cu vederea tupeul lui Mircea și se hotărăște să ia niște măsuri radicale. 90-60-90 avea destule în harem, așa că valahului îi pregăti o surpriză. Nu, nu pe Andreea Marin, că era promisă unui eunuc, mare maestru în arta masării călcâiului lui Ahile, ci vreo 80.000 de ieniceri și spahii înarmați până-n dinții fără niciun pic de carie care se deplasaseră cu repeziciune spre Valahia pe ritmurile hitului ”Banii și fetele”.
Dar Mircea, care avusese o grămadă de aventuri cu turcii, era uns cu toate alifiile, politica nu mai era pentru el decât o biată curvă bătrână pe care o întorsese în vremurile bune pe toate părțile. Așa că-l aburi pe Mehmed I că el e băiat de treabă, că nu-i mai arde de prostii, are și el o vârstă la care nu-i șade frumos să se ia la hârjoneală cu toți tinereii și că ar fi mult mai bine să se ajungă la mica înțelegere balcanică. Sultanul îl crezu pe cuvânt, acceptă tributul, întări câteva cetăți de pe Dunăre cu otomani, luă ca amintire și Dobrogea și se retrase satisfăcut în plictisitorul său harem unde-și petreceau cei de teapa lui cea mai mare parte din viața pământească.
Scăpat de osmanlâi cu diplomația (lucru de necrezut pentru vremurile acelea) voievodul își făcu inventarul domniei. Rătăci cu ochii minții ”din munți și până la marea cea mare”, își revăzu cei 32 de ani de domnie, cele două neveste care i-au dăruit cei patru urmași, și toate faptele pe care conștiința i-a dictat să le facă, din lipsă de preocupare, în slujba țării. Mulțumit, se apucă să sărbătorească Revelionul. Când se trezi din chilabau era deja 31 ianuarie 1418, dată la care trebuia să înghită gutuia, conform hotărârii istoricilor. N-avea niciun chef, mai ales că era zi de praznic (Vasile, Grigore și Ioan) ,dar n-avu încotro și decedă. Fu transportat cu arme și bagaje la mănăstirea Cozia, pe care o ctitorise, unde, într-un sarcofag cioplit în piatră, atât de mișto că-l făcu pe Viorel Cataramă să plesnească de invidie, își căută drumul spre RAI.
Pe 5 februarie 1418, la știrile de dimineață, cunoscuta crainică de la RAI UNO Ramona Bădescu, anunță că Mircea a sosit, e bine-mersi și deja se face că lucrează în studioul mișcării de revoluție la o importantă proclamație către tăntălăii din țară. Sau de la țară, nu se știe exact că televizorul era dat pe bulgari și se vedea cu purici...
PROMOUȘĂN
În episodul ”Umbrele lui Mircea în Valahia” o să aflați în ce hal au condus odraslele marelui domnitor, țara. Sunt lucruri pe care nu le știți și dacă nu ne nășteam noi, nu le aflați niciodată. Așa că maximă atenție, ochii cât cepele....
10 iulie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu