Că moldovenilor le pică greu fisa, când le pică, nu trebuie să mai mire pe nimeni, deoarece în privința lor lucrurile au decurs domol încă de la început. Păi românașii ăștia mai dulși decât fierea nu s-au născut dintr-o dată, ca oamenii obișnuiți, cât de cât sănătoși la diblă, ci au preferat s-o facă în două reprize, cu ghinișorul. Și cred că nu s-ar fi impacientat nimeni dacă evenimentul nu s-ar fi produs nicicând cunoscută fiind pe tot mapamondul lumii, de la Huși și până la Galați, celebra lor înclinație spre lenea filosofică. D-aia și zicea analistul lor numărul unu, Cristian Popescu-Tândală, că ”moldovenii fierb în suc propriu fără să dea în clocot, deoarece la ei fierberea se numește fermentație din cauza numeroaselor podgorii ce-și ițesc cu obrăznicie podoabele de sub colinele domoale ca un mers de fată mare, urmărită prin binoclu de marțienii din pădurea comunală”.
Dar cum Dumnezeu, drăguțul de el, se gândește la toate câte le-a lăsat pe lume - în halul în care le-a lăsat- i-a inventat pe maramureșeni ca să-l contracareze pe Belzebut, tatăl legitim al maghiarilor și al tătarilor de pretutindeni. Că numai astfel, împins de la spate conform hotărârilor Consiliului Europei, a descălecat Dragoș în nordul Moldovei. Gândul lui, același cu-al lui Ludovic de Anjou, regele maghiar, era să facă o marcă de apărare împotriva tătarilor, care din cauze genetice jefuiau cu o frecvență înduioșătoare șandramaua denumită generic Ungaria.
Ungurilor nu le convenea deloc situația fiindcă erau învățați să fure, nu să fie jefuiți, și nu li se părea corect ca agoniseala pe care o șmangliseră de la valahi să ajungă la mongoli. Lor nu le plăcea să-i deranjezi nici cu o floare, deși muntenii le trimiteau regulat, pardon de expresie, după bătălia de la Posada, buchețele multicolore de coada ursului, gheara găinii, limba vacii și mirarea țigăncii. Metodele clasice de prăduire pe care le foloseau urmașii lui Attila ce subtilizau într-o tăcere mormântală oul transilvan de sub cloșca valahă, ori cele desăvârșite de politicienii români în procesul de devalizare al băncilor păreau copilării pe lângă tehnica tătară. Păi, dragii moșului, ăștia când își aprindeau țigara dădeau foc întregii Ungarii de le frigeau locuitorilor frumoasei țări carnea de sub șei pe care o făceau șnițele cu cai cu tot. Că mongolii asta știau, asta făceau. Ei n-auziseră de carduri, credite, corectitudine politică, euroregiuni, autonomie teritorială și alte noțiuni ce definesc furăciunile din -vorba vine- lumea civilizată. Singurii care ar fi putut rivaliza cu hoții de tătari, ar fi fost cei 15.000 de specialiști dar, din fericire pentru urmașii lui Ginghis-Han, pe la 1352 nu se născuseră. Nu se născuseră toți, să nu mă înțelegeți greșit. După ce aplicau metoda ”Kossovo”, așa-i ziceau ei, supușii ”Hoardei de Aur” se cărăbăneau acasă luând cu ei bunuri de larg consum (băutură, haleală, femei) pentru a nu se plictisi până la următoarea ieșire.
Tocmai în scopul acesta se așezase Dragoș la Baia, încercând să pună o piedică în calea uitării mongolilor, lucru care i-a făcut pe strănepoții lui Batu-Han să râdă mânzește. Trebuie să vă mărturisim că voievodul maramureșean era simpatic foc, ziceai că-i Popey Marinarul la bătrânețe și lumea îl iubea nevoie-mare, în sondaje stătea cățărat mai ceva decât tovarășul Ion Ilici Iliescu. Avea însă și un defect: se dăduse cu ungurii din care pricină și-a pierdut din popularitate. Mai întâi, moldovenii l-au coborât în sondaje până la nivelul lui Emil Constantinescu, după care, la numai doi ani de la descălecare, în 1355, l-au condus cu delicatețe pe ultima turnantă, așezându-l cu grijă într-o cutie mirosind poetic a rășină, la numai doi metri sub nivelul toporașilor, brebeneilor și a altor flori înșelătoare cântate cu atâta jale de Freddy Mercury.
Copchilu decedatului voievod n-avea sânge-n el nici cât o muscă bețivă așa că a continuat slugăreala la unguri până în 1359, an în care a avut marele noroc să treacă granița în Rai ( sau în Iad, sursele istorice sunt neclare din cauza dezorientării catolice a defunctului) înainte de vizita lui Bogdan din Cuhea, alt maramureșean, însă din altă făină, odată ce era în dizgrația lui Ludovic de Anjou care-l catalogase, cu tupeu, ”infidel notoriu”, fiindcă nu-l recunoștea de stăpân. Ajuns după ”Veșnica pomenire”, Bogdan îl cafti bine pe Balc, fiul mortului, după care îi puse la respect pe tătari. Ludovic se încăpățână să mai întreprindă câteva expediții împotriva lui Bogdan, încercă să-l combată cu oastea, dar zadarnic, că moldovenii, matoli tot timpul, cădeau grămadă peste ei prin Carpații Orientali și-i zdrobeau fără milă. D-aia regele maghiar fu nevoit să constate faptele, îl împroprietări pe Balc cu moșia lui Bogdan părăsită în Maramureș și nu mai insistă cu întinsul corzii, fiindcă-i era cunoscut defectul moldovenilor de a face urât la beție. Pățania predecesorului său cu valahii constituia o pildă atât de vie că nu putea să treacă peste învățămintele pe care și le însușiseră temeinic străbunicii lui, atâți cât mai rămăseseră în stare de funcționare după reality-show-ul de la Posada.
Așa se face că la 1365, când s-a făcut galben ca ceara Bogdan-Vodă, Moldova era o țară independentă și o durea în freză de toată lumea, că nimeni nu mai putea să-i schimbe mărețul destin istoric pentru care se și autoinventase cu atâta greutate. Și cum vremurile îi erau prielnice, îi dădea mâna să fie fericită. Că Moldova n-avea nevoie pentru trebușoara asta decât de nițeluș vin , cât de negru se poate, și de ”șeva, șeva telenovele de Ion Creangă. Cât di multe dacî se poati-ziceau moldovenii cu adorație-cî minte așa di frumos!...”
LEGENDĂ CÂT SE POATE DE POPULARĂ
Zic unii, mai familiarizați cu dedesupturile izvoarelor isterice, că mergând alandala prin munți, Dragoș se lupta din greu cu arșița provocată în pieptu-i atoatecuprinzător de tradiționala palincă de pere motrune. Căută cu disperare o apă minerală contrafăcută. Nu găsi așa că se afundă în râul care se prelingea pe la picioarele lui precum șarpele cu ochelari măgurenesc. Când ieși, umflat ca un broscoi, își strigă cățeaua:
-Moldiana! Moldiana!
Aceasta veni iute, însoțită de un zimbru fioros care se pare că o plăcea mult că, în fața voievodului, o luă în coarne, o străpunse bine și o aruncă cât colo, în iarba jilavă. Dragoș asistă cum însoțitorii săi își înfipseră sulițele în trupul greoi al fiarei și, după ce o văzu în genunchi, o lovi năprasnic cu buzduganul de a văzut stele verzi. Că scula era confecționată din cel mai bun oțel și îi reveni în bostan cu putere. Când se deșteptă, constată că îi sărise o doagă în râu. Nu încercă să o recupereze că nu dădea importanță amănuntelor de genul acesta:
-Tot aia e, ce e prima care-mi sare? Mai rău îmi pare rău de Molda, că n-a fost fată mare, scria poezii ciudate, (zicea că suntem un popor vegetal, auzi vorbă la dânsa?),și ungurul îmi dădea diurnă și pentru ea. D-aia decretez ca apa asta curgătoare să se numească, spre veșnica ei pomenire, Moldova. Și țara, așișderea. Asta-i damblaua mea de pe urmă că, după frecvența cu care-mi sar doagele, nu mai rezist prea mult pe aici. Așadar, aveți grijă cum mă ridicați în slăvi că altfel întorc foaia și am să imprim capul zimbrului pe stema țării să știe viitorimea ce-am vrut să fac eu din moldoveni și nu mi-a ieșit...
PROMOUȘĂN
Fiți pe fază că în capitolul următor o să aflați cum s-a întors lumea cu fundul în sus. În timp ce fetele prind gustul politicii, turcii apar timizi la Dunăre. Dar conducătorii românilor, ce credeți că făceau? Ce să facă, săracii, decât parale! Băteau primii bani românești ca să aibă de ce râde, șaisprezece secole mai târziu, Gudur Isărescu...
11 aprilie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu