Îmi spintec pieptul cu ghearele
să scot timpul bolnav afară
să poată naufragia dezertoarele
în temnița vieții mele amară
Îmi sfâșâi retina cu o undrea
și mă izbesc luminile șocante
Și fiecare dimineață grea
adusă de păsări de pradă, șocante
se sinucide-n pietrele de moară
pe care le tot cară amintirea
din mine sufletul coboară
recăutându-și în neant, iubirea
Și nu găsește în ecou
nicio speranță prinsă-n bolduri
azi îngerii au dezertat din nou
au mai rămas doar niște solduri
dintr-un trecut îndepărtat
sortit de la-nceput să moară
ce-a fost să fie nu s-a întâmplat
din suflet umbrele coboară
și se întind pe o alee
pe care trecătorii sunt
prizonierii tăi, femeie
dar nu ne-om mai vedea curând
că toate rocile casante
tălpile goale mi le-au spart
mă-nchid cu-n lacăt într-o carte
și pe copertă stau de cart
să nu mă prindă iarăși vreo furtună
și să m-arunce din idee
pe insula strivită de o lună
pe care-o manevrezi, femeie
de unde-mi sfâșâi c-o oglindă timpul
să-mi scoți secundele în larg
se-ncuie-n mine răsturnat Olimpul
și valuri de cenușă-n gând se sparg
26 iulie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu