Dacă la fața și la fizicul ei a avut și Valahia un conducător cu adevărat celebru, apăi să fiți convinși că acesta a fost Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476), nepot bun atât al lui Mircea cel Bătrân cât și al lui Alexandru cel Bun. Ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu era puțin lucru în Valahia, unde pila constituia principalul criteriu de afirmare în orice domeniu de activitate. Dar, spre deosebire de nepoții lui Nelu Diaconescu, pe Vlad nu-l interesa puterea de dragul averii ci de dragul țărișoarei în care i se spunea cu atâta gingășie Draculea, adică ”fiul Dracului”. Acu să nu credeți că omu era chiar fiul lui Michiduță, deși regizorii americani și-ar fi dorit asta, ci, după cum bine știți, al lui Vlad Dracul care domnise, în total, vreo 13 ani și sfârșise fără cap, că-l scosese din sărite pe Ioan Corvin cu gingășiile sale pro-turcești.
Vlad a stat ostatic la turci până în 1448 împreună cu fratele său, Radu, căruia sultanul Mehmed al II-lea i-a zis, după mai multe sex-party-uri, și ”cel Frumos. Țepeș n-a dus-o prea grozav că nu prea făcea, vorba lui Băsescu, ”sex cu fundul”, și privea uimit la metamorfozele fratelui său pe care-l vedea din ce în ce mai mulțumit cu -să mă ierte tovarășul Ion Ilici Iliescu- sula-n coaste. În captivitate i-a venit lui Vlad ideea să fericească Valahia, când va ajunge la putere, că-i vedea pe boieri cam posomorâți și destul de trași la față.
-Bă, dacă ajung la putere, o să-i trag în țeapă ca să mai schimbe și ei atmosfera că văd că lui frate-miu îi convine de minune. Și dacă în felul ăsta pot să-i mulțumesc și pe amatorii de senzații tari, de ce să n-o fac?
În 1448, prin octombrie, când începuse să se asprească vinul, Vlad dă buzna pe tronul Valahiei, dar este alungat rapid de Vladislav al II-lea care fusese plecat cu Iancu în Kossovo, în misiune imposibilă, partea a treia. Între 1448 și 1456, Vlad o arde aiurea prin Moldova și prin Transilvania unde aștepta momentul prielnic unei lovituri de stat pe tron.
După 1452, când relațiile dintre Iancu și Vladislav al II-lea se nasolesc, lui Vlad îi vine apă la moară și salivează de plăcere la gândul că, în curând, va putea să tragă în țeapă diverși băgători de seamă valahi și nu numai.
În 1456, Iancu îi încredințează un corp de oaste cu care Vlad îl învinge pe Vladislav al II-lea la Târgșor, îl prinde și-l decapitează. Asta a fost dorința lui Iancu că, dacă era după Vlad, acesta se milostivea și-l trăgea în țeapă.
Ajuns la putere, Țepeș se apucă de reformă. Întărește armata, căreia îi adaugă pe lângă ”oastea cea mare” și ”oastea cea mică”, face avansări la excepțional, trecându-i în rândul călăreților pe ăi de mergeau pe jos și direct pe lumea ailaltă pe cei care aveau relații nepermise cu dușmanii săi. Și-a înființat și o gardă de mercenari pe care-i plătea boierește, adică din banii dregătorilor de-i trăgea în țeapă după ce aceștia încercaseră să-l tragă în piept. În scurtă vreme a organizat țara așa de bine că nu se mai auzeau decât muștele verzui bâzâind cu drăgălășenie, 24 de ore din 24, cadavrele agățate ecologic la doi metri deasupra solului.
Un lucru demn de semnalat este că Țepeș, ascultând sfaturile lui Eminescu, pe care-l moștenise de la bunicul său, de Mircea vorbim, a dat foc la pușcării și la casele de nebuni, lăsând țara orfană de principalele atracții turistice pentru miliardarii de carton. Norocul economiei naționale a fost că exista Vlad însuși, care se semna Draculya și pe care contemporanii chiar așa îl strigau când acesta nu-i auzea.
Cu negustorii a avut niște relații speciale că, prin politica sa bazată pe cinste, corectitudine și pedeapsă capitală aproape reușise să le desființeze tagma. Era o ordine în Valahia de ziceai că fusese ocupată de nemți.
Cu brașovenii și sașii din Sibiu a fost prieten la început, dar aceștia, constatând că nu mai au voie să-i înșele pe țăranii valahi (căci Vodă, în scopul protejării negustorilor autohtoni, interzisese achiziționarea de produse direct de la producător de către străini) o dau cotită și-i sprijină pe Vlad Călugărul și pe Dan ca și pretendenți legitimi la tronul Valahiei. Vlad protestează energic, face și o incursiune de pedepsire, după care raporturile se normalizează. Pentru scurtă vreme deoarece pe sași îi mânca undeva și-l sprijină pe un al treilea pretendent, ”Basarab voievod”, ceea ce atrage reacția rapidă a valahului care, cu mult calm, trage în țeapă 41 de negustori sași aflați în țara sa, iar pe alții 300 îi iartă de cumplita pedeapsă arzându-i de vii. După care atacă Sibiul, distruge multe sate, se repede și până la Brașov unde incendiază suburbiile și biserica Sfântului Bartolomeu.
Profitând de înclinațiile piromanice ale lui Țepeș, Dan pretendentul intră în Valahia (martie 1460), dar are soarta lui Berilă. Prins de Vlad, Dănuț este obligat să-și facă singur groapa, după care este nevoit să asiste la slujba de înmormântare organizată în cinstea trecerii sale într-o lume mai bună. Când popa a isprăvit maneaua și-a intrat în rol călăul care l-a lăsat pe Dan- pretendentul la domnie- fără cap sub șepcălie. ”Ăsta da exemplu!” și-au zis ceilalți amatori care, constatând ireversibilitatea faptelor lui Vlad, au lăsat-o mai moale cu pretențiile de mărire.
Dar Vlad nu se oprește aici, c-avea memoria bună și n-a uitat cine i-a ajutat pe dușmanii săi. Așa că trimite în Amlaș și în Făgăraș o oaste de mercenari să serbeze cu localnicii ”Sântămăria”( august 1460). Luați de valul distracției, oamenii lui Vlad au ras de pe fața pământului vreo două sate. Sătenii, bucuroși de nu mai știau încotro să fugă, au fost trași în țeapă în frunte cu popa al lor, fiindcă Necuratu ăsta îi îndemnase să meargă pe mâna diverșilor cacealmiști ce vroiau să-i ia scaunul lui Vlad.
Pe brașoveni i-a iertat de data asta anunțându-i să stea în banca lor, fiindcă el are treabă numai ”cu posesiunile noastre, Amlașul și Făgărașul” pe care, vezi bine, Vodă le considera ale lui, moștenire de la bunici, chit că în 1452 Iancu îl deposedase pe Vladislav al II-lea de ele.
Dar sașii s-au răzbunat rău de tot pe Vlad scriind niște povestiri în care-l blamau cu nerușinare punându-i în cârcă vrute și nevrute, lucruri îngrozitoare, pe care Țepeș nu le-a făcut, nu pentru că n-ar fi fost în stare ci pentru că nu-i trecuseră prin minte la vremea respectivă. Cum vrăjelile germane au fost traduse și în slavonă, celebritatea valahului a devenit alarmantă, depășindu-i pe ici pe colo, prin punctele esențiale, personalitatea.
-Că-zicea voievodul-gustul pentru literatură s-a degradat îngrozitor de vreme ce a ajuns lumea să citească povești în detrimentul numeroaselor tragedii pe care le-am pus în scenă pe unde am trecut. C-am creat câte ceva la viața mea altfel nu eram nambăr oan dintre domnitorii români de care au auzit străinii. A, că am folosit numai cerneală roșie în scrierea operelor mele, mă privește. Așa au fost vremurile, că turcii nu înțelegeau altfel ce-am vrut să spun, că ei, săracii, scriau de la dreapta la stânga. Din cauza asta, ori de câte ori au venit să dea examenul de capacitate cu mine, m-am enervat și i-am picat pe capete”
PROMOUȘĂN
Despre relațiile nepermise cu turcii o să aflați totul data viitoare fiindcă acum Vodă este ocupat: oftează și se deghizează. Că văzuse el asta la fratele său, Radu cel Frumos, pe când erau ostatici și-l alerga sultanul prin iatac cu șalvarii-n vine și goana respectivă i se păruse interesantă ca idee.
În vremea asta, ostașii ascut țepele din lemn de salcâm că le-a spus Vodă că turcii sunt morți după ele. Așa că fiți pe fază că cine pierde lecția următoare a trăit degeaba pe lumea asta.
7 august 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu