Trăind prizonieri convențiilor sociale,
bieți dezertori predestinați,
de zidurile plângerii-atârnați
ne-nchidem existența-n boli mortale
Vedem cu ochii-nlăcrimați,
drumul pe care-ar trebui să mergem,
dar nu-ndrăznim nici să ne reculegem
și plâng în noi munții Carpați
Ne scurgem triști, și inutili, și-absenți,
ne condamnăm definitiv la moarte,
o fantă de întuneric te desparte
de tot ce ți-ai dorit și-n van aștepți
Atât de tare înșelăm destinul
abandonându-ne regulilor sterpe,
nici Dumnezeu vreodată n-o să ierte
c-am ridicat la rang de artă chinul
Și-mpiedicăm adeseori ființa
să smulgă masca dureroasei clipe,
de atâta deznădejde și risipe
uităm că în iubire e credința
Că nu se poate să accepți spășit
povara de a fi pe lume umbră rece,
un șarpe nevăzut prin inimă îți trece
când te-ai lăsat de lașitate copleșit
Cătușele pe suflet strâng mai tare
cu cât din tine-a mai rămas puțin,
chiar îngerii ce-n brațe te mai țin
se scurg prin rana vieții viitoare
Din compromis, se-agață la perfuzii
speranța de-a mai fi pe lume om,
te întorci cu disperare în atom
nemaifiind capabil de iluzii
Și toată viața ta predestinată
se cerne prin oglinzile murdare,
prizonier religiei barbare
n-o să-ți trăiești iubirea niciodată...
14 februarie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu