Mă doare și această toamnă
din care au plecat cocorii,
cad frunze-n suflet ce îndeamnă
să mă topesc în apele uitării
Unde să plec din mine însumi?
ce înger negru m-a ucis?
mai bine mă înec în plânsu-mi
să cred că am căzut din vis
Dar ochii nu mă mint, plângând
îmi spun că s-a-ntâmplat ceva,
și azi, mai mult decât oricând,
îmi cântă la fereastră-o cucuvea
O, dor cumplit uitările de sine
când, vinovat perpetuu fără vină,
te calcă trenul patimei pe șine
și te ascunzi cu totul de lumină...
17 octombrie 1991/5 februarie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu