ÎMI SCAPĂ SENSUL EXISTENȚEI

Îmi scapă sensul existenței
cum scapă un vatman tramvaiul,
la stația din colțul pieței
am fost de am cântat cu naiul

Și nu mai am abonament
să umblu către fericire,
îmi cresc picioarele-n ciment
pân-la o nouă amăgire

Îmi scapă sensul zilei moarte
cum scapă Leonardo prin surâs,
aproapele-i tot mai departe,
în cuie încă-i prins Iisus

Nici nu mai am vreo remușcare,
n-am nicio floare la rever,
exist din simplă întâmplare
în trup de om prizonier

Îmi scapă sensul umbrei mele
cum scapă lumea de nevoi,
de atâtea atribute și sechele
nici nu mai știu drumu-înapoi

Și nu mai cred în vindecare,
nici în iubiri ce nu există,
călcată-i libertatea în picioare
de viața noastră tot mai tristă

Îmi scapă sensul spaimei inutile
cum scapă condamnații-n moarte,
aprind retinele fitile
și mă strivesc copertele de carte

N-am să mai cred în nemurire,
iubirea-i tragică poveste,
lovește timpul în neștire
și ca pe-un fum ne risipește

Îmi scapă sensul transhumanței
cum scapă umbrele în colțuri,
prea timorat din cauza prestanței
sunt prins în viața mea cu bolțuri 

Nici nu mai știu ce nu îmi scapă,
nici nu am cum: sunt limitat;
privirea mea se scurge pe o apă
în care cerul zace răsturat

Îmi scapă sensul operei divine
cum scapă Adam și Eva, prin păcat,
reîncarnările-s puține
și nu mai știu pe unde am umblat

Îmi scapă sensul ultimului cântec
cum scapă toamna dusă de cocori,
mă zvârcolesc în iernile din pântec,
și-am să schiez spre viață uneori

Și totuși drumul spre lumină
nu are rost de suflet să-l mai leg,
eternitatea-i prea puțină
și-i imposibil să mă înțeleg...

23 octombrie 1991