Mi s-a făcut târziu

Să nu mă căutați, mi s-a făcut târziu,
așa târziu și ușa-i încuiată,
ecou al umbrei nu o să mai fiu,
n-o să mă-ntorc din mine niciodată

Lăsați mai bine fluturii să zboare,
în fiecare zi s-o ia de la început,
să se topească nopțile în soare, 
să nu mai doară ultimul sărut

Și nu încercați să treceți prin amurg
cu tălpile picioarelor murdare,
pe-acolo stele căzătoare curg
din suflete ce-și caută scăpare

Aduceți vreascuri și aprindeți focul
pe rugul amintirii de smarald,
ca un eretic ce-a sfidat norocul
până la capătul cuvântului să ard

Să nu rămână nicio mărturie,
uitarea să se-ntindă ca un drog,
să nu mai predic în pustie,
chiar dacă plânge îngerul olog

Atât a fost: mirare și-ncleștare;
din viață nimeni nu mai iese viu,
poate-i mai bine-n viața viitoare,
pe-aici deja mi s-a făcut târziu!...

15 februarie 2020