MI-E INIMA O EXPOZIȚIE FUTURISTĂ

Într-o altă viață am fost fluture;
ține-te bine, iubito, amintirile 
se dezbracă în Piața Centrală...
Îți desenez cu acuarelele cerului
surâsul dintre noi,
cântecul inimii umple golul din jur
O, cât de mult am iubit acele clipe
pe care le-ai îngropat în sperjur!

Să fii cuminte! Drumul către mâine
e plin de primejdii, de fiare sălbatice,
de confuzii;
mi-amintesc toate nopțile-n care
mă îngropai în iluzii

Nu mai folosește la nimic faptul 
că ești mai frumoasă
ca un gând nerostit, 
ca o umbră misterioasă
călătorind spre infinit

Toate înălțările din abis 
spre lumină 
m-au strivit 
când ai aruncat în neant
rochiile tale de hermină

O, norul acela din inimă 
cum l-aș împrăștia
să răsară soarele tău
și în inima mea!

Numai umbra ta nevăzută,
lătrată de stele
poate veni negreșit 
pe urmele mele,
să le sărute
când nisipul le umple,
sau când sufletul plouă
din cerul așezat ca o vară pe tâmple
de mâinile tale scăldate în rouă

Cum ar muri atunci 
singurătatea dintre cuvinte
și-ai putea să-nflorești 
la mine-n povești!

Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!
strigă-n mine plusul infinit

Dansează, te rog, pentru ultima oară,
coboară din seară suspin de vioară...
Mi-e inima o expoziție futuristă
din care curg elegii
inspirate de-o dragoste tristă

Nebunii cuminți desenează închisori
cu zăbrelele lipite de nori

Frumusețea se izbește de zid
ca un glonț, ca un tren ce-a sărit
de pe linia moartă,
sufletu-n sine până la capătul lumii te poartă
N-a mai rămas nimic din apusul acela trucat,
numai sângele se mai zbate-n păcat

Alunecă pe ora ca un vifor trecând
amintirile viitoare putrezite în gând
Și-acolo ești la fel de frumoasă
ca-n ziua-n care prin mine a trecut
umbra aceea melodioasă 
folosită drept scut

Încă îmi tulburi somnul de recrut...
Vrei să tac, iubito? Bine, am tăcut...

21 aprilie 2020