Din ochii mei curg păsări călătoare
de când din sânge mi te-ai smuls,
pe ceru-albastru sunt intrus
și nu mai poate sufletul să zboare
Unde-am greșit, se-ntreabă neființa,
de-mi torni în trup argint topit?
Ca la-nceputul lumii te-am iubit,
mi-ai fost lumina și ți-am fost credința
Nu te condamn la moarte dintr-odată,
am înțeles greșit ceea ce ești,
tu n-ai fost fata din povești
și n-o să-mi fi pereche niciodată
Acestei despărțiri neprevăzute
nu-i pot găsi vreodată leac,
mă-ncui în amintiri și am să tac,
să nu-ți întorci privirea: du-te!
Ne vom găsi cândva într-adevăr,
când de la capăt lumea va porni
și poate prin absurd ne vom iubi
și ai să-mi treci iar mâinile prin păr
Va fi târziu, vom sta închiși în casă,
legați în lanțuri de oprobiul public,
iubirea mea-i o stradă cu sens unic
pe care-ai traversat-o nemiloasă...
29 iunie 1993/6 aprilie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu