TRISTEȚE

Parcă-mi pică nori în suflet,
timpul vieții mă tot doare,
că exist zadarnic cuget,
ce tristețe că nu-s floare!

Că mi-ar cânta toți copiii
prin a ochiului fereastră,
morții toți ar ști, și viii,
că sunt floarea lor albastră

Vin tâlharii de frunzișuri
strecurându-se sub lună,
să rostească-n ascunzișuri:
noapte bună! noapte bună!

Cine poate rupe vraja
care înnobilează chinul?
Nu-mi mai pot fi mie straja,
unde mi-a fugit destinul?

Înserez la mine-n ceas
priponit de o lalea,
am uitat unde-ai rămas
suspendată, draga mea?

Desculț și rebel ca leii
rătăcindu-se-n savană,
las înscris în curcubeie
gândurile de aramă

Cum mi s-a încuiat lumina
ce-a căzut în valuri sure
și a transformat grădina
vieții mele, în pădure

Stă la umbra mea făptura
cu-a ei umbră ce-nfioară,
peste noi se dau de-a dura
plânsetele de vioară

Cine mi-a promis pământul
ce ni-l tot calcă străinii?
Sufletul mi-l bate vântul,
cresc în sânge mărăcinii...

12 decembrie 1997