Să nu înțelegi iubirea niciodată

N-ai fost nicicând cu-adevărat a mea,
m-ai alungat când te iubeam suprem,
iubito,-n visuri încă te mai chem,
dar numai vântul trece prin perdea

Și te-am iubit chiar dacă mi-a fost teamă
că ai să pleci prin nori fără motiv,
te-am preamărit într-un decor votiv,
ca pe-o icoană ce-a sărit din ramă

să-mi smulgă sufletul și-n așternuturi
să pună aripi magicului zbor,
de-atâtea ori de tine mi-a fost dor,
dar tu stăteai ascunsă-ntre țesuturi

Am spus de atâtea ori că fără tine
sunt cântec inutil pe-acest pământ,
cenușa mi se împrăștie în vânt
și poate s-o adune orișicine

Că te-am iubit cum n-ai visat,
cum nu mai e posibil să mai fie,
ca pe un înger dintr-o poezie,
atât de simplu și de-adevărat

Dar nu știu ce păcate ispășești,
de fiecare dată vrei să pleci
pe-aceleași improbabile poteci,
citând din false cărți dumnezeiești

Dar cine să îmi șteargă lacrima  
când soarele se zbate nemilos în pântec? 
Tu te-ai ascuns definitiv în cântec, 
în sânge-și strigă dorul patima...

Și-n nesfârșirea ireal de-albastră,
plâng câmpurile înecate-n grâu,
viața se duce tulbure pe râu
și timpul nostru sare pe fereastră

O, te-am iubit cum nu vei fi vreodată!
nimic n-ai înțeles din ce ți-am dăruit,
albastrul inimii l-ai văruit
să nu înțelegi iubirea niciodată...

12 aprilie 2020