MULȚI ÎMI ZIC DE TINE CĂ TE MAI IUBESC

Mulți îmi zic de tine că te mai iubesc,
eu mă mint pesemne, nu-mi aduc aminte,
mă desfid copacii, frunzele cerșesc,
disperarea zace mută între cuvinte

Și răcesc ca prostul și mi-e dor de tine,
rătăcind prin ploaie ca un dromader,
nicio veste nouă din eter nu vine,
puțină dreptate nu știu cui să-i cer

Dar ajunge, scumpo, atâta suferință,
doar în poezie eu mă sinucid,
ceasul bate ora, noaptea joacă glință,
inima se zbate parcă-i de carbid

Ce să fac pe urmă dacă n-am să mor?
să mă-mbăt ca prostul sau să fiu cum sunt?
Eu n-aș vrea, pierduto, să-ți rămân dator,
ți-aș rosti discursuri, dar nu am cuvânt

Ți-aș cânta iubirea dar nu cred să pot,
lumea-ntreagă asta n-are cum s-o știe,
fiecare clipă-mi pare un complot,
mortul dus la groapă n-o să reînvie

Am rămas ca noaptea, singur și tăcut,
n-am să plâng acuma, timpul nu-mi dă voie,
vântul mă apasă cu surâsul mut,
te-aș chema iubito pentru-n nou ”Ahoe!”

Dar nu te-ai întoarce pentru c-ai plecat, 
te-ai dus prea departe, eu m-am stins demult,
n-am uitat de tine, tu poate-ai uitat,
ziua dezmebrării sângele mi-a supt

S-a sfârșit perechea, n-a murit iubirea,
plouă în neștire cu citate moarte,
frunzele în flăcări izgonesc privirea,
s-a sfârșit lumina, peste tot e noapte

Mulți îmi zic de tine că te mai iubesc!...
Te iubesc, pierduto, n-am curaj s-o spun, 
mă desfid copacii, lacrimi ochii-mi cresc,
și te-alint în  șoaptă, îngere de fum...

8 septembrie 1993